Dialog la Bucuresti, 1-13 iunie 2006
1.L.D-C.
Ne-am regasit aici in Bucuresti, voi doi reveniti dinspre vest iar eu dinspre sud, de fapt voi de la apus si eu metaforic vorbind,dinspre soare-rasare. Ne-am regasit in orasul tineretii noastre. Eu il percep acelasi si diferit, distanta impreuna cu revenirea mi-au dat si avantajul perspectivei spatio-temporale si strangerea de inima la revenirea intr-un loc bantuit de fantomele celor dragi care nu mai sunt.
Am revenit in acest loc, pe care tu Matei l-ai numit genial ( in re-citirea Crailor) Balcania, locul care aflat in perpetua disparitie, nu moare niciodata… Si l-am gasit aici, clonat si la putere, pe “transcendentalul” Pirgu, mai agitat si activ ca niciodata, pregatind intrarea Balcaniei in Europa. Si ma gandeam sa facem impreuna o calatorie prin spatiul orasului nostru, unde Pirgu ne serveste drept “Virgiliu” si interlocutor, tinand haturile trasurii sale, cel putin un BMW 4x4.
Printr-un oras devenit ostil locuitorilor lui…..
I.V. E nevoie de multa imaginaÅ£ie pentru a reconstitui vechiul Bucuresti! Åži a devenit aproape un loc comun să spunem că oraÅŸul nostru este un oraÅŸ martirizat. Ceeace e remarcabil e că au concurat tot felul de cauze la supliciul oraÅŸului nostru, în lungul veacurilor: cutremure , incendii, inundaÅ£ii dar ÅŸi invazii, bombardamente… puÅ£ine oraÅŸe mari în Europa au avut parte chiar de atâtea catastrofe. Cu atât mai preÅ£ios e ceeace rămâne. Dar ÅŸi paginile care-i sunt consacrate, care, uneori, vorbesc imaginaÅ£iei mai mult decât pietrele.
M.C. Ma bucur ca ne-am regasit din nou, eu de la o vreme revin aproape anual în BucureÅŸti, cu imagini vechi peste care se suprapun – dar fara sa le ÅŸtearga – altele noi, amestecate, adeseori urîte, strazi murdare, automobile parcate pe trotuare, case noi arhitectural stridente (cu prea rare excepÅ£ii), case vechi frumoase parasite, ruine triste, fara patina, ÅŸi altele, nu multe, remodelate, cu elaboratele lor detalii de sfîrÅŸit de secol 19 sau inceput de secol 20. Una din acestea, de pe Maria Rosetti, are pe faÅ£ada laterala în raport cu strada, un mare ÅŸi enigmatic inorog.. Anul acesta locuiesc într-un apartament din ceea ce a fost « mahalaua armeneasca », situat pe strada Logofat Luca Stroici, care în trecut se numea Robert de Flers (edililor comuniÅŸti le placea sa schimbe numele strazilor cu rezonaÅ£e « cosmoplite »), ÅŸi pe care se gaseÅŸte o casa veche boiereasca, înca aratoasa, cu o placa indicînd ca acolo a locuit, în ultimii sai ani, marele Matei, adica Mateiu I. Caragiale, al carui portret în relief de bronz înnegrit de vreme ar trebui curaÅ£at, împrospatat. Faptul ca stau pe aceasta strada e doar una din multele coincidenÅ£e sub zodia carora intru de cîte ori revin în oraÅŸul natal. Cu trei ani în urma am publicat o carte despre Mateiu I. Caragiale – o carte de recitiri – pe care ma bucur ca o apreciezi, draga Lou. Ma plimb pe strazile din aceasta « mahala » recitind mental scrierile marelui meu omonim. Pe strada Spatarului, de care ma leaga amintiri lirice (locuia acolo scumpul meu prieten Mircea Ivanescu, poetul, Poetul), am trecut pe lînga casa Melic, una din cele mai vechi din BucureÅŸti, construita în 1822, în care a locuit la un moment dat pictorul Theodor Pallady ÅŸi care gazduieÅŸte azi muzeul Pallady. Pe vremea cînd Mateiu Caragiale era tînar ÅŸi coresponda cu prietenul sau N. Boicescu – o minunata corespondenÅ£a, vie, total neconformista, sincera cu un fel de naivitate în pozele laudaros cinice pe care le adopta Mateiu - el vizita chiar aceasta casa în speranÅ£a ca ar putea-o seduce pe batrîna « gonzessa » care o ocupa. N-a reuÅŸit : îi comunica lui Boicescu ca facuse tot ce trebuia, ca pîna ÅŸi o casta fecioara i-ar fi cedat daca s-ar fi aflat în locul babei ! Pe alta strada din « mahalaua armeneasca », ÅŸi anume pe strada Franzelarilor, prin anii 1960 am vazut, într-o noapte, un înger, lînga un copac foarte bAtrîn – un copac poate care, spre bucuria mea, mai existA.
L. D-C. Ingerul sau copacul ? Mare bucurie sa reinatalnesti acesti prieteni vechi, copacii. Sa fi fericit surprins, revenind in Bucuresti, ca mai sunt, unul sau altul cu care te-ai cunoscut in urma cu jumatate de secol… Si in gradina in care as putea spune ca m-am nascut, gradina Cismigiu, privesc in fiecare dimineata plopul pe langa care am crescut si care sta in picioare, in pozitie de « drepti »,un strajer personal. Putin mai departe, dincolo de plop, un alt strajer, strajerul « Podului Mare », un platan urias care e asezat acolo de pe vremea cand « s-a pus de o gradina », parca sa soarba « balta lui Dura negutatorul ». Si evident, Podul Mare, podul pe care Craiul povestitor il cunoaste pe Pantazi, pod pe care-l treceam in fiecare dimineata in drumul meu spre liceul Lazar. In acel an al crailor, 1910-1911, « Cismegiul de atunci,(era)singuratic si lasat in salbaticie ». Pe potecile gradinii fermecate pasesc si eroii tai, Ionel, si Cismigiul este pentru noi un fel de garantie. Case, strazi si cati oameni n-au disparut, Cismigiul este aici, strajer de Bucuresti. Casa lui Pantazi era pe o strada care se pare ca a disparut, strada Modei, unde e astazi -dupa Barbu Cioculescu- Hotelul Bucuresi, si daca e asa, acolo unde a fost cofetaria Nestor…, intre strada Luterana si Calea Victoriei. La o aruncatura de bat de Cismigiu. Dar, Ioane, pe unde era Cafeneaua « Cazes », cafeneaua careia amicul Gorica Pirgu ii fusese « Veniamin » ?
I.V. Nu disper în a identifica locul! Există mari specialişti în geografia vechiului Bucureşti. Ar trebui să spun "arheologi", dar nu totdeauna acest cuvânt are o deplină acoperire. Findcă uneori e adevărat că ruinele Bucureştilor mateini se găsesc sub pământ, ca urmele Antichităţii. Alteori însă sunt în aer. Dat fiind că Dealul Spirii, de exemplu, a fost ras ar trebuie căutate casele de acolo undeva deasupra solului de azi! Oricum ar fi, eu deosebesc mai multe straturi mateine: Bucureştii Sultanei Negoianu şi ai copilăriei lui Pantazi pe la Podul de Pământ (Calea Plevnei de azi), un oraş idilic înecat în copaci şi în flori, oraş totuşi; oraşul mişcat de agitaţia militară a războiului de independenţă, marcat de marea şi tragica iubire dintre modesta neguţătoreasă Pena şi nepotul Ţarului, Leuchtenberg-Beauharnais; oraşul, deja complet modificat, modernizat al momentului când se petrece acţiunea "Crailor": 1911-12. Şi momentul când "Craii" sunt scrişi, după primul război mondial, în care oraşul anterior apare deja ca un illo tempore, un trecut iremediabil îngropat.
La acestea eu aş mai adăuga două alte momente: Bucureştii anilor cincizeci, când, adolescenţi, descopeream "Cartea Crailor" (Ion Barbu); de pe atunci, traseele chefurilor nocturne ale celor patru nu mai puteau fi deduse decât cu mare aproximaţie, trecând în legendă, ca urmele lui Ulisse în periplul mediteranian (nu ştim unde e Ithaca eroului homeric!); în fine, Bucureştii de azi când recitesc "Craii" identificând din ce în ce mai greu nu numai cetatea lor dar şi pe ai mei, al vremii descoperirii de către mine a "Crailor".
M.C. Fosta stradA Robert de Flers (numita pentru un dramaturg care in 1921 a devenit unul din cei 40 de « nemuritori » ai Academiei franceze, dar care între timp a fost uitat, cum sunt, cu puÅ£ine excepÅ£ii, vai, mai toÅ£i « nemuritorii »), strada pe care a locuit marele Mateiu e paralela la est cu strada ArmeneascA ÅŸi la vest, la douA-trei strazi distanÅ£a, cu Sfîntul Spiridon ÅŸi apoi cu strada tatalui, I.L. Caragiale, care a locuit temporar pe ea, într-o casa veche destul de oarecare, între 1901-1902, deci înainte de a se autoexila la Berlin. (Ca Mateiu va fi cunoscut aceasta casa e neîndoielnic.) In apropierea ei, pe strada perpendiculara, poate fi vazuta o statuie în bronz, într-un mic parc dreptunghiular cu doua banci ÅŸi cîteva tufiÅŸuri prafuite copaci de pe Maria Rosetti: capul e desigur al lui I.L. Caragiale, dar trupul, în redingota, cu mîna dreapta încleÅŸtata pe rever, se zvoneÅŸte ca ar fi fost conceput iniÅ£ial pentru o statuie a lui Lenin, cîndva prin anii 1950. Sculptorul, se zice, ar fi schimbat capul pentru a raspunde unei comenzi urgente, leagate de o aniversare a marelui dramaturg, iar capul lui Lenin ar fi putut fi folosit pentru o comanda care mai putea aÅŸtepta. Fie ea apocrifa, povestea conÅ£ine un graunte de adevar posibil. Un alt hibrid statuar bucureÅŸtean, mai celebru, e statuia equestra a Ioanei d’Arc din piaÅ£a universitaÅ£ii, pe trupul împlatoÅŸat eroic al careia artistul francez angajat sa-l reprezinte pe Mihai Viteazul a lipit capul domnitorului. Poate ca artistul francez (al carui nume îmi scapa) împartaÅŸea opinia lui Poincaré care constituie motto-ul Crailor de Curtea Veche : « Nous sommes ici aux portes de l’orient où tout est pris à la légère ».
Dincolo de astfel de anecdote pitoreÅŸti, BucureÅŸtiul de azi e mai mult decît oricînd oraÅŸul lui Pirgu. Prin dinamismul lui, prin vulgaritatea lui « data-n PaÅŸte », prin atmosfera de corupÅ£ie, cinism ÅŸi impunitate care-l înfaÅŸoara, prin spritul proxenetismului eliberat de pseudo-puritanismul rigid al deceniilor comuniste, BucureÅŸtiul ar putea fi descris ca o improbabila versiune urbanistica a lui Gorica, un Pirgu ospitalier pentru diverse comisii europene venite cu pantahuza, un Pirgu care a renunÅ£at sa-ÅŸi mai cumpere un castel istoric în Ardeal, preferînd sa-l reproduca în exemplare multiple ÅŸi nou-nouÅ£e, mai aproape de inima oraÅŸului sau paradigmatic, la Baneasa sau la Pipera. ÃŽn locul vechilor Arnoteni, el prezideaza acum simbolic asupra sutelor de cazinouri fara pretenÅ£ii de genealogii ilustre în decadere, devenite maÅŸini « moderne », de o mare eficacitate în spalatul banilor. Schimbarea esenÅ£iala e ca Pirgu nu mai vorbeÅŸte franÅ£uzeÅŸte ÅŸi nu-l mai admira pe Montaigne pentru « parÅ£ile lui » ci a învaÅ£at englezeÅŸte ÅŸi-ÅŸi « implementeaza » fara ruÅŸine nabadaile.
L.D-C. Asa e, Bucurestiul este orasul lui Pirgu. Mai rau, Pirgu, eroul "transcedental" dupa cum il caracterizezi tu, draga Matei, s-a colorat mai intai in verde, apoi in rosu, si acum am impresia ca , pe nesimtite, combina culorile. Si s-a clonat, domnule! Bucurestiul este azi un oras ostil locuitorilor . Trotoarele sunt ocupate de masini, Pirgu si-a cumparat o trasura de lux, 4x4, cu care trece nepasator peste craterele de diverse dimensiuni din asfalt, el si gasca lui isi "trag" case care urla :Eu,Eu,Eu!, iar pentru prostime tramvaie , din cand in cand, pe linii ocupate si blocate.
Pe la 1911 Banca Nationala, Posta, "City"-ul Bucurestiului se ridicase, pe fatadele lui tencuiala nu se uscase bine. Era marturia directiei spre care vointa regala indrepta Bucurestiul, spre vest, spre Paris…"Micul Paris". Lipit de centrul nou, traia si prospera mai departe orasul orientat spre Istambul, cartierul de botez al crailor,strada Covaci, Curtea Veche. Bucurestiul ar fi putut deveni un oras de mare interes european, daca tocmai aceasta tensiune dintre Paris si Istambul ar fi fost recunoscuta si exploatata dibaci de edili si arhitecti. Pumnul de fier comunist a zdrobit cu cinism aceste traditii sau vocatii , firave poate, dar conturate clar. Si dezmatul urbanist si arhitectural post comunist isi face de cap, fara mila. Gorica si ciracii invart "euroii". Un oras pentru gasca, alt oras pentru prostime. Cand Gorica se grabeste, trasura 4x4 nu-l mai ajuta. Are nevoie de elicopter. Bucurestiul are azi cam 240 de kilometrii patrati, cam de trei ori mai intins decat Parisul… Si se intinde nestavilit mai departe, atinge Snagovul la nord! Mananca campiile, padurile, inghite salba de lacuri. La revolutie tricolorul afisa mandru o gaura. Parca ar fi mai potrivit tricolorul sa aiba la mijloc o hartie de 500 euroi.
I.V: Aş dori să reamintesc ce scria Ion Barbu, la apariţia "Crailor de Curtea Veche": Niciodată piatra nu va mai da Bucureştilor un sfert din strălucirea marilor cetăţi din Apus. Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în virtual şi interior. Neputând clădi în afară (e şi prea târziu şi zadarnic pentru aceasta) în inimile noastre se cade să întemeiem: turnuri vibrătoare, speranţei, aurite bolţi, laudei; clopotniţe, adâncimi soarelui netemporal. Pasajul nu trebuie înţeles numai negativ. Oraşul nostru, cred eu, nu mai poate concura la strălucirea exterioară cu alte cetăţi ale Europei. Ar trebui să devină, în primul rând, un oraş plăcut, un oraş în care să te simţi bine să trăieşti. Şi în formula asta intră şi respectul pentru trecut, putinţa de-a urmări, măcar cu mintea dar şi cu pasul, preumblarea Crailor. Resturile care provin din vechime sunt infime, dar cu atât mai preţioase. Acum câţiva ani am descoperit cu încântare că "birtul din Covaci", locul mitic al oricărui matein, acolo unde se deschide "cartea Crailor", cu scena cinei celebre -- Paşadia devorând din priviri pe Raşelica Nachmanson -- există (sau putem să ne imaginăm că există). Ce folos că întregul cartier, cel al "centrului istoric" se degradează pe zi ce trece şi asta în ciuda gesticulaţiilor de restauraţie de acum câţiva ani? Din nefericire nu e politica care pare azi să aibă prioritate. Chiar pentru a ne trăi trecutul "în virtual şi interior" avem nevoie de câteva umile urme materiale. Dar, în materie de distrugere, e preponderent proverbul: N-ADUCE ANUL CE ADUCE CEASUL. Bucureştii, oraşul martir, oraşul schinguit pare să-şi urmeze destinul. Vândut pe nimic urmaşilor lui Pirgu.
M.C.:Trebuie sa ne resemnam aÅŸadar sa distingem între BucureÅŸti ca o stare de spirit – subiectiva ÅŸi idealizanta, facuta din amintiri, inclusiv amintiri de lectura, nu lipsita de ambiguitaÅ£i ÅŸi ambivalenÅ£e – ÅŸi oraÅŸul real de astazi, care tocmai prin urîţenia lui devine un necesar principiu de tensiune, un suport improbabil tocmai al starii de spirit de care vorbeam. AÅŸa se explica poate tentaÅ£ia pe care o simt din cînd în cînd de a ma stabili la BucureÅŸti, sau de a petrece aici o buna parte a anului. Rezist la orice în afara de tentaÅ£ie, spunea Oscar Wilde. Din fericire, tentaÅ£ia bucureÅŸteana e pentru mine intermitenta: voi reveni ÅŸi voi pleca mereu, poate mai rar decît tine, Lou. Sejururile tale bucureÅŸtene, draga Ion, sunt mai prelungite ÅŸi mai previzibile, pentru ca tu ai norocul de a locui în casa în care ai copilarit ÅŸi Å£i-ai petrecut viaÅ£a de dinainte de exil, frumoasa casa a părinÅ£ilor tăi, situata într-una din puÅ£inele insule de verdeaÅ£a ÅŸi de pace din acest oraÅŸ agitat, zgomotos ÅŸi convulsiv, pe strada cu mulÅ£i tei acum înfloriÅ£i, Andrei MureÅŸanu. Daca mi-ar fi ÅŸi mie accesibil casa copilariei, cine ÅŸtie? Oricum, nu trebuie sa uitam ca, pentru oameni ca noi, care-l parasisem definitiv, simplul fapt ca ne putem întoarce cînd vrem în oraÅŸul nostru natal e masura unei schimbari radicale în bine. Cît despre Pirgu, care va haladui în aceste spaÅ£ii (sa nu ne iluzionam) pîna la sfîrÅŸitul lumii, nu ne ramîne de facut decît sa luam exemplul Crailor, macar în aceasta privinÅ£a: sa-l privim cu amuzament, sa rîdem de el, sa-l vedem ca pe un soitar sau mascarici fara astîmpar ÅŸi – de ce nu? – sa-i admiram neruÅŸinata, exploziva, grotesca vitalitate de bufon abject ÅŸi perpetuu, fie el în fapt un rege neîncoronat, sau doar un rege de carnaval, într-un dezmaÅ£at carnaval fara sfîrÅŸit...
I.V : Să nu uităm că viaÅ£a lui PaÅŸadia avea puncte obscure... "fuseseră ani întregi când se dase afund, nu-l mai zărise nimeni". Åži: "Destul de des, PaÅŸadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte ..." Se deda PaÅŸadia unor orgii monstruoase sau, aÅŸa cum se credeau alÅ£ii, cădea pradă unor "groaznice pandalii"? – Răspunsul nu poate fi cunoscut. Să reÅ£inem totuÅŸi, că oricum ÅŸi în orice împrejurări, calitatea de bucureÅŸtean implică un temporar refugiu "la munte". Åži că, mai mult sau mai puÅ£in curarisit, bucureÅŸteanul e cel ce mereu se întoarce.
L.D-C.: As rade de Pirgu cum razi de o maimuta, as admira vitalitatea exploziva, cum admir un tigru, atat tigrul cat si maimuta sunt tinute dupa gratii la gradina zoologica! Sa ne retragem oare in spatiul virtual al „Bucurestiului de Sus”? Si odata refugiati in lumea umbrelor, amintirilor, regretelor dulci amare, sa apara pe fata noastra zambetul si „duiosia extatica’ a Penei Corcodusa, la intalnirea din cer cu printul inimii ei? Sau sa luam iarasi si iarasi impreuna cu Pantazi trenul ce ne trece granita spre alte meleaguri care ne incarca cu energiile necesare reintoarcerii? Matei, Ion, zic intre timp, pana ne hotaram, sa ne asezam pe o terasa in Bucurestiul nostru, sa deschidem o sticla de vin, sa ne bucuram de tineretea care defileaza prin fata noastra si sa privim cu ochii nostri ramasi si ei la fel de tineri.