In the IDF, not only the uniforms are green
By Sharon Kedmi (Ha-aretz)
The global trend toward the use of alternative fuels, primarily in the wake of rising oil and fuel prices, has not evaded the Israel Defense Forces. The army is currently converting all its bases so that they will depend on liquid petroleum gas (LPG), which will be joined in the not-too-distant future by natural gas. These are two totally different products: LPG is better known as domestic cooking gas and is produced from refined crude oil, while natural gas is created, like crude, in the bowels of the earth. The IDF recently completed the conversion of the Israel Air Force base in Uvda to LPG, at a reported cost of about NIS 1.2 million. Lieutenant Colonel Avi Harel of the logistics department explained that this sum covered the conversion of all facilities that until now have operated on crude oil, or diesel fuel which derives from it. "This is the first stage in a process, costing about NIS 40 million," says Harel, "for the conversion of all IDF bases to LPG compatibility. This process is part of the army's environmental-awareness project."
Advertisement
Harel explains that the completion of the project was originally scheduled for 2012, but due to budgetary and ecological considerations, the date was brought forward such that the conversion of all IDF bases will be completed by the middle of 2007. "We received a special loan from the Finance Ministry and I believe that we will be able to repay it within two years," Harel adds. What exactly did you do at the Uvda base? Harel: "The Uvda base consumes some 750,000 liters of diesel fuel and crude oil annually, at a cost of some NIS 3 million. [The conversion] will save about NIS 2 million a year, so we will be able to recoup the investment in the conversion in just 8 months. The fuel efficiency level with diesel at Uvda was 75 percent, which means that each year 190,000 liters of diesel was burned for nothing. Fuel efficiency with LPG is 95 percent. The conversions were done by Supergas, which won an IDF tender, and the company will be supplying the base until the end of the year, at which time we will issue a new tender." What about fuel conversion where vehicles are concerned? This is also in vogue just now. "We are aware of this, but have not yet determined our position. The army is constantly considering the conversion of small systems from expensive and pollutant diesel fuel and crude oil, to cleaner and cheaper LPG. This includes the conversion of motor vehicles. What about natural gas? "The army is well aware of developments in the natural gas sector in Israel, and has begun examining the IDF's transition to using natural gas. The first step will be the establishment of a natural gas administration in the IDF. The idea is to connect all the bases with high energy consumption, such as the main training bases, to the natural gas [pipeline]. We have already begun to map all the bases in this category and examine the feasibility of connecting them to the pipeline. I believe it is important to address this issue now, in order to be ready when the national pipeline is finished. A decision in this matter will be made within a few weeks." The IDF is one of the state's largest fuel consumers, if not the largest. "The IDF's fuel budget is NIS 1.4 billion a year, out of the entire NIS 35 billion defense budget, most of which comes from financial aid from the United States. In fact, the IDF imports some 90 percent of its fuel from the U.S. Half of that quantity is jet fuel for the IAF. The refined fuel arrives from the United States on tanker ships, from which it is transferred to the fuel company with which we have a contract - at present Paz, which won a Defense Ministry tender - and the army takes what it needs as required. At any given moment some 12 million liters of fuel are available from a total of about 200 military filling stations and emergency fuel reserves. "The army markets and stores the jet fuel on its own, while the fuel for the rest of the IDF is transferred to Paz, which buys it at a price set by Israel Oil Refineries. The IDF then buys it as required. When oil prices are low, the army buys as much as possible and stores it, and when the price is high, the army uses up its inventory, such that the IDF can regulate its fuel purchases in keeping with the price. This saves the IDF significant millions of shekels, but the recent hikes in global oil prices breached the budget framework." Next year, Harel says, the IDF will start using a fuel inventory management system that will keep better track of reserves and streamline costs even more.
Tuesday, June 27, 2006
Monday, June 26, 2006
A friend from Calcutta
My friend Venkataswar Ramaswami from Calcutta will be with us, I hope as much as possible. Rama and myself met in Salzburg 14 years ago and since we are together , here, there, everywhere.
In the meantime he send this for us:
http://tinyurl.com/l2ul7
In the meantime he send this for us:
http://tinyurl.com/l2ul7
PRO MEMORIA de la Edelina Sterling-Stoian
PRO MEMORIA
In prezenta ambasadorilor Romaniei si Israelului in Republica Ceha, precum si a presedintelui Comunitatii Evreiesti din Praga si a numerosi invitati, a fost vernisata in capitala ceha o expozitie a pictoritei romance Marilena Morariu.
Picturile, expuse intr-una dintre cele mai frumoase sinagogi pragheze, Sinagoga Jubileului, au ca tema pietrele funerare din cimitire evreiesti aflate in zona in care s-a nascut artista, unele dintre ele vechi de peste 200 de ani.
ES: Ce anume v-a determinat sa pictati tocmai motive ale pietrelor de mormint evreiesti?
MM: Am avut norocul sa ma nasc in nordul Moldovei, zona cu o comunitate evreiasca destul de mare, unde am copilarit, am locuit in aceeasi curte cu prieteni care o parte dintre ei au plecat in Israel, altii au plecat spre lumi poate… sa spunem, mai bune…
Intorcindu-ma dupa citiva ani, am mers in cimitirul romanesc din Hirlau sa pun flori la mormintele stramosilor mei. Nu am putut sa nu trec alaturi, unde celalalt cimitir – evreiesc, parasit, singur – astepta venirea cuiva. Am pus cite o piatra pe mormintele cunoscute si n-am putut, ca artist, sa nu observ frumusetea motivelor plastice de pe acele pietre funerare. Mi-am propus sa ma intorc cu o hirtie, cu un creion, cu un capat de culoare si sa-mi notez citeva din acele minunate suprafete, sa le redau cumva, sa le dau viata, sa le spun prietenilor mei ca nu sint singuri, ca nu i-am uitat, ca eu sint aici si ii astept.
ES: Cum de a ajuns expozitia de picturi la Praga? Cine a avut initiativa acestei expozitii si cine a sprijinit-o?
MM: M-am intilnit cu Excelenta sa, domnul ambasador Gheorghe Tinca, pentru a perfecta o expozitie pe care o proiectasem de mult si care a fost si la Centrul Ceh din Bucuresti: Praga – Jurnal de calatorie, pe care am deschis-o pe 25 septembrie aici, in frumoasele saloane ale ambasadei noastre din Praga. Observind printre peisajele mele unul care i-a atras atentia – vechea sinagoga din Praga – mi-a spus: „Ce lucru frumos, ce lucru minunat! O sa-mi invit prietenii din Praga sa vada expozitia“. Si atunci i-am spus ca pe mine de mult ma pasioneaza o alta tema si chiar as dori sa o pun in valoare cumva, sa circule, sa fie vazuta. Dumnealui a fost extraordinar de generos si a facut toate demersurile posibile pe linga prietenii dumnealui praghezi, presedintele Comunitatii Evreiesti din Praga si alte persoane la fel de generoase care mi-au oferit acest spatiu minunat.
***
Pe zidurile sinagogii, printre tablourile cu forme si simboluri ale pietrelor tombale evreiesti – rozeta solara, funia impletita, pomul vietii, scara vietii, miinile ridicate a binecuvintare, leii care pazesc Tablele Legii, candelabrul cu sapte brate (Menora) – au fost intercalate textele unor poezii in germana, franceza, engleza, scrise cu litere mari, negre, pe fond alb. Rostul lor mi-a fost explicat de Daniela Popescu, de la Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO, unul din organizatorii expozitiei:
DP: De data aceasta, artista propune o expozitie inedita, alaturind imaginii plastice textul scris – poezia. Celor 31 de lucrari plastice, artista le alatura numele a cinci mari poeti evrei, nascuti in Romania interbelica, nume de referinta pentru literatura mondiala. Marilena Morariu a ales din opera lor lucrari semnificative cunoscute in intreaga lume, care transpun in limbaj liric traditia poporului evreu in sec. XX. La fel ca opera lor, biografia celor cinci poeti este dramatica si reprezentativa: Benjamin Fondane a fost asasinat la 2 octombrie 1944 in lagarul de la Auschwitz-Birchenau, Ilarie Voronca si Paul Celan s-au sinucis la sfirsitul razboiului nerezistind urmarilor acestuia, Rose Auslaender si Alfred Kittner fiind supravietuitori ai lagarului din Transnistria. Poemele celor cinci autori trateaza atit tragedia poporului evreu, cit si speranta ca din aceasta suferinta se va putea cladi o lume mai buna.
***
Expozitia 'Pro memoria' a fost conceputa de Marilena Morariu „ca o declaratie de dragoste pentru poporul evreu, nutrind speranta ca razboaiele incep in mintea oamenilor si tot in mintea oamenilor trebuie construite fortaretele pacii“.
[potrivit cifrelor oficiale, dintre cei peste 850.000 de evrei care traiau cindva in Romania se mai afla acum in tara numai citeva mii. La ora actuala, in Romania exista peste 800 de cimitire evreiesti, dintre care 600 se afla in localitati in care nu mai traieste nici un evreu].
Edelina Sterling-Stoian
Poveste cu ta^lc, de la lume adunata si iarasi la lume data...
Povestea :POVESTE TARANEASCA
'Afurisita de baba asa cu capul retezat sarea prin casa de colopana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, si daca n-ogasi, cazu jos si crapa.'
A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un imparat. El avea trei feciori. Cand fu la ceasul mortii, isi chema feciorii si le zise:- Fetii mei, sunt cu sufletul la gura, precum ma vedeti; un lucru numai va cer: in cele trei nopti dupa inmormantarea mea,sa-mi paziti mormantul, cate unul din voi.Cum auzi fagaduiala din gura feciorilor sai, casca gura si-si dete sufletul.Gatire se facu de ingropaciune, ma rog, ca la moartea unui imparat, si cu mare alai si jale fu pus la odihna de veci.
Feciorii, care stiau ce glasuise tatal lor cand ii iesi sufletul, se puse de paza, in noaptea dintai feciorul cel mai mare al imparatului.Pandi el ce pandi, si in puterea noptii, pe cand si apele dormeau,se pomeni fiul de imparat cu un oarecine ca vine si vrea sa dezgroape pe mort. Nici ca e de gandit a-l fi lasat feciorul de imparat sa faca asa o nelegiuire, fara decat se lua cu dansul la lupta.
Si lupte-se, si lupte-se, pana ce, cand incepu sa cante cocosii, acel cineva pieri ca o naluca.
A doua noapte, feciorul de imparat cel mijlociu pati ca si cel mare.Cand se intalnira ei, se vorbira sa spuie fratelui lor celui mic patenia lor si sa-l imbie a primi ca unul din ei, pe carele il va alege el, sa-l insoteasca in noaptea cand va avea sa pazeasca dansul, de teama, ca sa nu se rapuie, ca unul ce era mai tanar.
Dara feciorul cel mic al imparatului nici nu voi sa asculte de unele ca acestea, ci zise:- Duce-ma-voi singur, caci trebuie sa fi stiut tata ce zice, cand ne-a poruncit sa pazim cate unul singur. Si astfel, cum veni seara, se duse la locul de panda. si deoarece stia ce-l asteapta, el isi lua cu dansul armele si se gati bine de lupta. Pe la miezul noptii se pomeni si el cu cineva ca vine. Vru el sa intrebuinteze armele; dara unde ii dadu ala pas; caci el se arata ca o vedenie iesind ca din pamant, si se luara la tranta. Lupta fu crancena, caci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea sa dezgroape pe imparat, isi pusese toate puterile ca sa dovedeasca pe fiul cel mai mic al imparatului. Vezi ca duhul stia ca de nu va putea nici in a treia seara sa izbuteasca, apoi trebuia sa-si mute gandul; nu mai putea adica sa-l dezgroape, nici la amin. Fie insa ca si baiatul nu se lasa mai pe jos. Si cum spusei, se luptara pe capete; dara lupta nu gluma. Curgeau sudorile de pe fiul imparatului siroaie, si nu se da netezului nicicat. Lupta tinu, si o lupta de moarte, pana despre cantatori. Cum se auzi cocosul, duhul pieri ca o naluca, dara si baiatul cazu jos de ostenit. De mai tinea lupta, numai cat ai atata un foc, s-ar fi muiat, si cine stie ce se intampla. Cum cazu fiul de imparat pe mormantul tatane-sau, acolo si adormi. Atat era de rupt de oboseala.
Cand se destepta, ce sa vedeti d-voastra? Soarele rasarise demult si se urcase ca de trei sulite. Ce sa faca el? Sa se intoarca acasa ziua-n amiaza mare, sa treaca prin oras asa inarmat de sus pana jos, ii era rusine; sa ramaie acolo, nu se putea. Ce-i veni lui in gand, ca numai o lua rara, rara, catre o padure ce era p-acolo p-aproape, ca sa-si petreaca ziua cu vanatul, si mai catre seara sa se intoarca acasa. Si asa, mergand el prin padurea aceea, il apuca gandurile. El cugeta, ca ce sa fie pricina de le-azis tata-sau sa-i pazeasca mormantul in trei seri d-a randul. Si mergand asa, fara sa stie nici el unde merge, si cu gandurile duse, se pomeni ca pierde poteca si nu mai stie unde merge. Da in sus, da in jos, drumul nu-l mai gasea. Mai se intoarse in dreapta,mai la stanga, asi! in loc sa iasa la lumina, el se ratacea si mai mult. Dibuind prin codru, si cercetand sa dea peste poteca, iesi la un luminis, si acolo in mijlocul luminisului zareste un foc mare si pe foc o cracatita, din care iesea un fel de glas, dara fara sa stie el ca ce sa fie. Stete locului, si mai asculta. Auzi ca si intai. Se mai uita o data, dara nu vazu pe nimeni. Ce sa faca? Sa se duca acolo, nu-i damesii, caci nu stia ca ce dracovenie o fi aia. Atunci intinse si el arcul, dete drumul sagetii si, tranc! lovi drept in capacul cracatitei,si il si dete jos. Intr-aceeasi clipeala toata padurea incepu a haui, de-ti lua auzul,si deodata se aratara inaintea lui sapte zmei, il inconjoara, pun mana pe el, si sfatuiesc cum sa-l pedepseasca, pentru ce sa dea el drumul Agerului pamantului, pe carele ei l-au fost inchis in cracatita aceea.Unul zicea sa-l taie. Altul sa-l spanzure. Altul sa-l jupoaie de viu. Altii in fel de fel de chipuri sa-l chinuiasca pana l-o omori.Iara cel mai batran dintre dansii zise sa-l lase cu viata, caci cine stie la ce le-o fi si el bun, poate ca va izbuti el sa fure pe fata unui imparat dupa care umblau ei sa o rapeasca, si nu puteau.
Fata aceasta se afla inchisa de tata-sau intr-o casa, ale carei usi erau inchise. Tat-sau o data pe an o lasa descuiata, si atunci, la o usa sta de paza un cocos, si la cealalta era un clopotel; si nu putea nimeni sa se apropie, caci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopotelul se tragea, ori cocosul canta. Fiul de imparat se fagadui ca va cerca si el. si asa il lasara zmeii viu. El se duse binisor, si pana a nu pune piciorul pe prag, intinse mana fara sa-l simta nici maiestrele, apuca cocosul de gatsi i-l rasuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise usa incetisor, trecu la cealalta usa, fura clopotelul, si se intoarse de spuse zmeilor sa intre unul cate unul, ca el ii astepta la usa, pe dinauntru. Zmeii il ascultara, orbiti de lacomia ce aveau ei sa puie mana pe fata. Si apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dara se vede ca erau cam natafleti, de ascultara la gura baiatului sa intre dupa dansul cate unul, unul; caci fiul cel mic al imparatului sta acolo inauntru cu palosul in mana, fara sa stie zmeii, si cum intrau, el, harst! le lua capul si ii tragea cu totul in camara. Facu unuia, facu la doi, pana la al saselea. Dracul de zmeu cel de-al saptelea, pesemne ca el nu era tocmai atat de nataflete, caci parca-i spuse dracul la ureche ce prapad li se gateste acolo inauntru, ca nu-i veni sa intre si fugi.
Baiatul asa de incet si usor lucrase, incat fata nu simti nimic. Ea dormea dusa in pat, fara sa aiba vreun habar. Atunci si el se apropie de fata - si, dreptul lui Dumnezeu! nici ca mai vazuse pana atunci asa frumusete - ii lua inelul ce avea in degetul cel mic si marama de pe fata. Cu aceste doua lucruri se intoarse el acasa la fratii sai, fara sa le spuie ceva, din cele ce i s-au intamplat. Tatal fetei, imparatul, carele stia ca umbla niste zmei sa-i rapeasca copila, nu mai putu de bucurie cand ii vazu macelariti. Si cu socoteala ca de aci inainte fata ii va fi scapata, puse sa se strige prin toate raspantiile cetatilor din lume ca cine va fi acel viteaz care a rapus pe zmei, sa se infatiseze ca sa-i dea fata dupa dansul, si jumatate imparatia.
Nu trecu mult si iata ca vine la imparat un tigan urat si buzat, si negru, ciuma nu altceva, si spune ca el a omorat pe zmei. si ca sa incredinteze pe imparatul de spusele lui, isi arata cu mandrie satarul plin de sange si hainele stropite. El isi umpluse satarul si hainele cu sangele unui cal al sau, statut de batran si plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, si-l ucisese ca sa-i ia pielea. Imparatului nu-i prea venea la socoteala sa aiba ginere pe un tigan, dara fiindca apucase de-si dedese cuvantul, voia acum ca sa si-l tie. si pana sa se faca logodna, pofti pe tigan la o masa pe care o dadu imparatul pentru mantuirea fie-sei de zmei.
Tiganul sedeala masa pe sapte perne si d-a dreapta imparatului.Pe cand mancau ei acolo si se chefuiau, iata ca vine si feciorul imparatului cel cu izbanda, si d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca sa vorbeasca imparatului.Intrand la masa imparateasca, fiul imparatului incepu sa laude pe cel ce facuse izbanda, si sa heretiseasca pe imparat pentru scaparea fie-sei de la rele.
- Eu am omorat pe zmei, zise tiganul fudul, fudul. Ce socotesti tu, baiete, cat m-am mai luptat!
- Asa o fi, veriscane, dara mie pare ca tot nu-mi vine a crede ca tu sa fi facut o asa isprava.
- Ce stati de mai ascultati la barfele mojicului asta? slujitori!dati-l afara!
- O! o! voinicule, mai incet, mai incet, te-ai prea grabit; nu e de nasul tau o asemenea bucatica! Ca sa te credem ca tu ai facut o asa vitejie, arata-ne vrun semn care sa ne scoata din banuiala.
- Dara mai semn ca satarul si hainele mele cele stropite cu sange, ce mai poftesti?
- Cel ce a facut o asemenea vitejie nu crez eu sa fi fost el asa de usurel, incat sa nu fi luat vrun semn, cu care sa-si dovedeascafapta.
- Ce mai asteptati, slujitori? Dati afara pe smintitul asta carele vine sa ne strice cheful.
- Ia, mai stai olecuta, ii zise atunci si imparatul, carele ascultase cum nu se intelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu sa se inteleaga,parca ar veni la prochimen.
- Eu socotesc, marite imparate, ca cel ce a facut o asemenea vitejie, nu crez sa se fi culcat pe urechea aia si sa fi stat numai asa cu degetul in gura, dupa ce a ucis pe zmei si s-a vazut stapan pe camara unde dormea imparateasa, trebuie sa fi luat el vrun semn cu care sa dea la iveala vitejia lui.Pe cand vorbea feciorul imparatului, pernele sarea una cateuna de sub tigan. Pesemne ca se tot sacaia pe scaun de neastampar si de frica pentru miselia ce facu.Iara fiul de imparat, inca vorbind, scoase marama si inelul celuase fetei din deget.
- Aoleo! astea sunt ale mele, zise si fata, si mi-au pierit in invalmaseala cu omorul zmeilor.
- N-au pierit, domnita, ii raspunse fiul de imparat, eu ti le-am luat, dupa ce am ucis sase zmei si imi pare rau ca mi-a scapat si celvd-al saptelea.
Atunci imparatul rasufla de bucurie ca a scapat cu fata curata pe fie-sa de o insotire ce nu-i venea la socoteala deloc, deloc. si infruntand pe tigan, dupa cum i se si cadea, porunci de aduse doi armasari neinvatati. Lega pe tigan de coadele cailor si impreuna cu dansul si un sac de nuci. Apoi dete drumul armasarilor de se dusera in lume si unde cadea nuca, cadea si bucatica din tigan,pana ce nu se alese nici praful de el. Apoi se facu gatire de nunta pentru feciorul de imparat cel viteaz cu fata cea frumoasa ca o zana. si gatindu-se, si ziua demult sosind, pornira cu totii la biserica. Lume dupa lume se luasera dupa dansii sa-i petreaca la biserica. imparatul si imparateasa,mirii si rudele lor erau in carute ferecate numai in aur.Cand fura aproape si mai aveau numai cativa pasi sa faca pana la biserica odata se auzi o vajiitura groaznica, si numai iata ca zmeul d-al saptelea da navala peste dansii. Odata plesni dintr-un bici, si toate carutele se facura stane de piatra, fara numai imparatul si mirii scapara. Pe mireasa o inhata zmeul de mijloc, o rapeste dintre ai sai, se inalta in aer si se facu nevazut cu fata cu tot.Toti ramasera buimaciti de spaima.
Iara ginerele se supara mai cu asupra decat toti. isi musca mainile de suparare cum de n-a putut el sa puie mana si pe acest blestemat de zmeu sa-l omoare, caci iata acum ce neajuns ii facu. Ce sa faca acum? Fara logodnica lui nu putea sa ramaie; sa se duca sa o caute; dar unde? Se framanta, bietul, si nu stia cum s-o nimereasca mai bine. in cele din urma se hotari, ca, orice o fi, sa fie, el sa se duca sa-si caute scrisa. Se cerca bietul tatal fetei sa-l opreasca, ca sa nu se rapuie si dansul in desert; dar geaba, nu fu cu putinta a-l opri; si-o pusese el in cap, si cata sa se duca. isi lua deci nitele merinde cu dansul si pleca.
Iesind la campie, lua drumul d-a lungul si aide, aide, trecu paduri si vai, trecu pustiuri, dumbravi, munti si valcele pana ce ajunse la un codru mare, mare, fara capatai. Orbecaind el p-acolo prin desis, dete de o poiana. Acolo in poiana sedea cineva la foc.Tocmai si el isi ispravise merindele si se duse drept la omul ce sedea la foc. Acela cum il vazu, il cunoscu si incepu sa-i multumeascaca l-a scos din ghiarele zmeului. Pasamite era Agerul pamantului. Acolo traia el. Statura ei ce statura de vorba, se intrebara de ale sanatatii, isispusera pasurile, si apoi feciorul de imparat zise:
- Acum ma duc sa-mi caut logodnica pe care mi-a rapit-o zmeul. Nu stii tu, vericule, incotro va fi sezand spurcatul?
- Cam greu lucru este ce vrei tu. si eu te-as sfatui mai bine sa-ti cauti de treaba si sa lasi la naiba si zmeu si tot, ca poate sa-ti rapuie viata.- Se vede ca tu nu intelegi, ii raspunse voinicul, ca fara de logodnica mea nu mai pot trai, sunt hotarat a ma duce dupa dansa si dincolo de lumea asta, si ori voi izbuti sa-mi iau sotia, ori imi voi frange si eu junghietura umbland dupa dansa.
Atunci Agerul pamantului vazand asa, ii spuse ca zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dara muma-sa, ca e si vrajitoare de n-are capatai, si pe ea trebuie s-o omoare mai intai. Apoi ilindrepta pe unde sa mearga ca sa ajunga la casele zmeoaicei si ce sa faca casa puie mana pe odorul ce cauta el. Atata voi sa stie feciorul de imparat si dupa ce primi de la Agerul pamantului cate ceva de ale gurii, porni si se duse, si se duse, pana ce ajunse la hotarele zmeilor. si ca sa nu ne pierdem vremea degeaba insirand greutatile ce intampina bietul fecior de imparat in cale, sa va spui cum a ajuns si cum si-a izbandit. Aci daca ajunse, facu tocmai pe tocmai cum il invatase Agerul pamantului. Dracoaica de muma a zmeului dormea, numai la namiezi cand soarele sta in cruci. si cand veni fiul imparatului, si statu la poarta, ea tocmai adormise, catandu-i in cap slujnica sa. Aceasta slujnica,si ea tot rapita era si vita de boier. Stand el acolo si uitandu-se la cotoroanta de baba cum ii cauta in cap, fata aceasta il zari. El ii facu semn. Fata puse binisor capul babei pe o perna, si veni numaidecat la feciorul de imparat sa vaza ce voieste. si dupa ce se intelesera la cuvinte, fata il baga intr-o camara si acolo il invata cum sa faca, dupa ce el ii fagadui ca o va scapa si pe dansa de robia zmeoaicei.
- Baba cloanta, muma zmeului, zise ea, are darul sa nu moara cat va fi cada (tocitoarea) ce sta ici dupa usa. in ea sunt o multimev de suflete, si cand s-ar intampla sa o rapuie cineva, ea da fuga si soarbe din sufletele inchise in cada, si castiga putere si viata din nou. Fiul imparatului pana sa se scoale baba, se apuca de ingropa cada in pivnita. Dupa ce se destepta baba si auzi ca nescine a venit si vrea sa se intalneasca cu dansa, se duse numaidecat in camara unde oastepta fiul imparatului; vezi ca acolo voia sa vorbeasca ea cu ceice veneau la dansa.
Aoleo! era sa uit a va spune ca in curtea zmeoaicei era de jur imprejur pari infipti in pamant, si in fiecare par cate un cap de om din cei ce ii tragea ata la moarte si ii impingeau pacatele sa-icalce hotarele. Numai unul mai ramasese fara de cap, si acela striga babei: cap! cap! Nu e vorba, fiul imparatului o cam bagase pe maneca de frica, dara imbarbatat de fata, slujnica babei, isi lua inima in dinti zicand:"vei mai capata si tu cap la mosii ai verzi, ori la pastele cailor". Viind baba la dansul, incepu sa-i vorbeasca cu niste graiuri mieroase si ademenitoare, de ar fi supus pe nu stiu ce voinic dear fi fost. Fiul imparatului stia la ce sa se astepte, si sta si el gatade lupta. inca vorbind, baba se facea ca nu stiu ce cauta prin casa,si luand niste ite ce erau agatate intr-un cui, le puse pe dansa. Odata se schimba intr-o catana (ostean), cu sabia goala in mana. Atunci si fiul imparatului, fara a mai zabovi nici o clipa, si mai iute decat ai gandi, scoase palosul si ii taie capul, retezandu-l de noua ori. Vezi ca asa il invatase fata. Afurisita de baba asa cu capul retezat sarea prin casa de colo pana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, si daca n-o gasi, cazu jos si crapa.
Dupa aceea fata din casa a babei arata voinicului fiu de imparat calea ce ducea la casele zmeului, si il invata ce sa faca si acolo. si ajungand la locuinta zmeului, merse fara frica drept la camara unde sedea logodnica sa, caci ziua zmeul se ducea la vanat, de unde se intorcea tocmai seara. Fata de imparat cum il vazu, nu mai putu de bucurie. Pana una alta, el o ruga sa intrebe pe zmeu in ce ii sta puterea, iara fiul de imparat se intoarse la curtea babei si mase acolo peste noapte. Venind zmeul acasa, fata il intreba unde ii sta puterea? El ii trase o palma ca la urlati. Ea, prefacandu-se a plange si a fi bolnava, zmeul se cai ca s-a iutit si ii spuse o minciuna:- Puterea mea, zise el, sta in stalpul portii. A doua zi spuse lui Fat-Frumos, si el nu crezu. Fata prefa-candu-se mahnita ca nu stie in ce ii sta puterea, pati insa ca si derandul trecut, apoi zmeul ii spuse inca o minciuna.Daca vazu fata ca fiul de imparat nu crede, vezi ca stia el cestia, ea se facu bolnava. Cand veni zmeul a treia zi de la vanat, gasi pe fata in pat. Se duse el s-o intrebe ce are, si ea ii raspunse:- Am cazut la pat de intristare, pentru ca tu tainuiesti de mine in ce sta puterea ta. Zmeul trase fetei si de asta data o calcavura de auzii cainii in Giurgiu. Atunci ea se prefacu asa de bolnava, incat zmeul crezuca o sa dea mana cu moartea. si caindu-se de ceea ce facuse, si voind s-o mangaie, ii spuse drept:- Puterea mea, zise el, sta intr-o scroafa care se tavaleste cate ziulica intr-o lacoviste de lapte dulce. Acea lacoviste nu este tocmai departe de aci. in scroafa este un iepure, in iepure o prepelita, si in prepelita sunt trei viermi. Acestia sunt puterea mea.
Atata voi si fata sa stie.Cum se facu ziua si zmeul se duse la vanat, iata ca vine si fiul de imparat sa cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, caci dorul de a-si vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasa, nu-i da ragaz sa zaboveasca mai mult. Fata ii spuse tot ce afla, din firpana in ata; iara el pleca numaidecat. De mila de sila, lua el si nitele merinde ce-i dase fata; dara lui nu-i ardea de mancare.
Merse, merse, si iara merse. Merindele se sfarsi. El merse voiniceste pana ce in deseara ajunse lihnit de foame, si setos, de sa fereasca Dumnezeu, intr-un codru, unde dete de o coliba. Intra inauntru si gasi un om orb ce-si manca mamaliguta cu lapte dulce.Se apropie si el binisor, fara sa prinza de veste orbul, si manca pana ce-si momi foamea oarecum. Orbul baga de seama ca prea se sfarseste curand leguma de pe masa. Se mira. El stia ca de altadata ii era de-ajuns mancarea; de asta data insa nu se saturase. intelese el ca trebuie sa se joace vreo dracie la mijloc. Atunci intreba:
- Cine este de-mi ajuta la mancare? De este om bun, fie binevenit, iara de este om rau, sa se departeze, ca nu va fi bine de el.- Om bun, mosicule; sunt calator, si pana una alta, as voi sa gasesc ceva de lucru. Unchiasul cel orb primi bucuros sa intre la dansul in slujba. il puse sa-i duca turmulita de oi la pasune; dara avu grija a-i spune sa nu care cumva sa treaca peste hotarele mosiei lui, pe locul scroafei din lacovistea de lapte dulce, ca va fi vai de capul lui ,si va pierde si oile.Fiul imparatului se fagadui ca va asculta de cuvantul orbului; dara chiar in ziua dintai trecu, si oile pascura iarba cea mare si moale ca matasea ce se afla pe mosia scroafei cu nesat. Cand veniseara acasa, laptele ce detera oile fu de-ajuns pentru amandoi, si inca ramase. Orbul se minuna si zise fie-sei sa se ia dupa dansul a doua zi si sa vaza d-a minune ce face argatul.
Cum pleca cu oile argatul in dimineata urmatoare, fata facu precum ii zisese tata-sau. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe mosia scroafei cu oile la pasune. Fata se sperie, dara se piti si tacu din gura, sa vaza ce se va intampla.Ce sa vedeti d-voastra? Unde veni scroafa cu o falca in cer si cu una in pamant, si navala la argatul orbului sa-l sfasie, si mai multe nu. Fiul imparatului sta tantos cu palosul in mana, si se luara lalupta; si lupte-se, si lupte-se, pana ce amandoi obosira de abia se miscau. Atunci zise scroafa:- Dac-ar fi cineva sa-mi dea nitel lastar de trestie si un ciob de lapte din lacovistea mea de lapte dulce, ti-as arata eu cum sa cutezitu a-mi calca hotarele.
- Dac-ar fi cineva sa-mi dea si mie un colac sa-mbuc, si o bardaca de apa de izvor sa beau, ti-as arata si eu tie cine sunt eu, zise si fiul imparatului. Cand, iaca fata unchiasului celui orb, care privea la lupta lor,ca vine si da fiului de imparat sa imbuce colacul ce si-l luase ea, ca sa aiba ce manca la panda, si fuga se repezi de-i aduse si o bardaca de apa de la izvor. Flacaul manca si bau, si prinzand putere, rasturna pe scroafa, se puse calare pe dansa, si-i taie capul. Apoi o spinteca si ingriji sa nu scape iepurele. Puse mana pe dansul si spintecand si iepurele, prinse prepelita. si scotand din rarunchii prepelitei cei trei viermi, ii baga in san dupa ce le suci nitel gaturile. intorcandu-se la unchias, isi lua ziua buna de la orb si de la fata, spuindu-le ca in curand va afla despre dansul, si intr-un suflet se intoarse la curtea zmeului. Aci daca ajunse isi schimba vesmintele, se facu doftor, si incepua striga:- Leacuri de vanzare, leacuri!
Zmeul cum auzi, trimise de-l chema, ca lui nu-i prea era bine.De cateva zile, gainea asa lancezind. Nu-i erau toti boii acasa, vezi bine, ca puterea lui se afla acum in sanul fiului de imparat. Se imbolnavise.Daca veni fiul imparatului si il intreba zmeul de poate sa-l faca sanatos, prefacutul doftor ii spuse ca se va insanatosi, daca se vascalda in lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecat si i se facu obaie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dansul de le mulse.Cand intra in baie zmeul, fiul imparatului mai rasuci o toana gaturile viermilor; iar zmeul o data sari in sus, zicand:- Acum mi-e bine ca si cand eram la sanul mamei.si dand doftorului daruri scumpe, il pofti la masa. Vezi ca zmeul nu cunostea cine era doftorul. Ospatandu-se, si stand ei la taifas,fiul imparatului intreba pe zmeu:
- De ce treaba sunt bicele alea ce le tii atarnate fiecare incuiul sau pe peretele din fund?
- Cu unul, raspunse zmeul, daca voi plesni o data, toate turmele mele se fac o nuca. Daca voi plesni cu al doilea, toate cuprinsurile mele se fac un mar. Iara cu al treilea bici cand plesnesc la spatele oricarui lucru, il schimb in stana de piatra si cand plesnesc cu el in fata, se desface facutul, si vine la adevarata lui fiinta lucrul impietrit.
Cum afla despre asta fiul imparatului, iesi afara si suci de totgaturile viermilor, iara zmeul crapa indata. Apoi lua bicele, plesni cu unul si toate turmele si cirezile zmeului le facu o nuca, pe care o baga in san; si plesnind cu altul, toate cuprinsurile zmeului se schimbara intr-un mar, pe care iarasi il baga in san. si luandu-si logodnica, se duse la orb, dara nu-l mai gasi, caci murise; lua deci cu dansul pe fata; si mergand la curtile babei, lua si pe fata ce slujea zmeoaicei si se intoarse cu toatele acasa la imparatul, socrul lui.si mergand in fata carelor si cailor care ramasesera stane depiatra, de cand rapise zmeul pe fata imparatului, plesni de trei ori in fata lor si se facura la loc cum erau in ziua cand mersesera la cununie ei si toti cei de prin carute. Cele doua fete ce le adusese cu sine fiul de imparat le dete de neveste fratilor lui.si se facu o nunta infricosata, d-alea imparatestile, cum seaman nu mai avu pe fata pamantului, si se facu o veselie de o tinura aminte cat traira locuitorii acelei imparatii.
Am fost si eu acolo si am vazut toate chefurile, caci de n-as fi fost, de unde as fi stiut eu sa va povestesc.
O lingura scurta pe la
nasul cui n-asculta.
'Afurisita de baba asa cu capul retezat sarea prin casa de colopana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, si daca n-ogasi, cazu jos si crapa.'
A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un imparat. El avea trei feciori. Cand fu la ceasul mortii, isi chema feciorii si le zise:- Fetii mei, sunt cu sufletul la gura, precum ma vedeti; un lucru numai va cer: in cele trei nopti dupa inmormantarea mea,sa-mi paziti mormantul, cate unul din voi.Cum auzi fagaduiala din gura feciorilor sai, casca gura si-si dete sufletul.Gatire se facu de ingropaciune, ma rog, ca la moartea unui imparat, si cu mare alai si jale fu pus la odihna de veci.
Feciorii, care stiau ce glasuise tatal lor cand ii iesi sufletul, se puse de paza, in noaptea dintai feciorul cel mai mare al imparatului.Pandi el ce pandi, si in puterea noptii, pe cand si apele dormeau,se pomeni fiul de imparat cu un oarecine ca vine si vrea sa dezgroape pe mort. Nici ca e de gandit a-l fi lasat feciorul de imparat sa faca asa o nelegiuire, fara decat se lua cu dansul la lupta.
Si lupte-se, si lupte-se, pana ce, cand incepu sa cante cocosii, acel cineva pieri ca o naluca.
A doua noapte, feciorul de imparat cel mijlociu pati ca si cel mare.Cand se intalnira ei, se vorbira sa spuie fratelui lor celui mic patenia lor si sa-l imbie a primi ca unul din ei, pe carele il va alege el, sa-l insoteasca in noaptea cand va avea sa pazeasca dansul, de teama, ca sa nu se rapuie, ca unul ce era mai tanar.
Dara feciorul cel mic al imparatului nici nu voi sa asculte de unele ca acestea, ci zise:- Duce-ma-voi singur, caci trebuie sa fi stiut tata ce zice, cand ne-a poruncit sa pazim cate unul singur. Si astfel, cum veni seara, se duse la locul de panda. si deoarece stia ce-l asteapta, el isi lua cu dansul armele si se gati bine de lupta. Pe la miezul noptii se pomeni si el cu cineva ca vine. Vru el sa intrebuinteze armele; dara unde ii dadu ala pas; caci el se arata ca o vedenie iesind ca din pamant, si se luara la tranta. Lupta fu crancena, caci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea sa dezgroape pe imparat, isi pusese toate puterile ca sa dovedeasca pe fiul cel mai mic al imparatului. Vezi ca duhul stia ca de nu va putea nici in a treia seara sa izbuteasca, apoi trebuia sa-si mute gandul; nu mai putea adica sa-l dezgroape, nici la amin. Fie insa ca si baiatul nu se lasa mai pe jos. Si cum spusei, se luptara pe capete; dara lupta nu gluma. Curgeau sudorile de pe fiul imparatului siroaie, si nu se da netezului nicicat. Lupta tinu, si o lupta de moarte, pana despre cantatori. Cum se auzi cocosul, duhul pieri ca o naluca, dara si baiatul cazu jos de ostenit. De mai tinea lupta, numai cat ai atata un foc, s-ar fi muiat, si cine stie ce se intampla. Cum cazu fiul de imparat pe mormantul tatane-sau, acolo si adormi. Atat era de rupt de oboseala.
Cand se destepta, ce sa vedeti d-voastra? Soarele rasarise demult si se urcase ca de trei sulite. Ce sa faca el? Sa se intoarca acasa ziua-n amiaza mare, sa treaca prin oras asa inarmat de sus pana jos, ii era rusine; sa ramaie acolo, nu se putea. Ce-i veni lui in gand, ca numai o lua rara, rara, catre o padure ce era p-acolo p-aproape, ca sa-si petreaca ziua cu vanatul, si mai catre seara sa se intoarca acasa. Si asa, mergand el prin padurea aceea, il apuca gandurile. El cugeta, ca ce sa fie pricina de le-azis tata-sau sa-i pazeasca mormantul in trei seri d-a randul. Si mergand asa, fara sa stie nici el unde merge, si cu gandurile duse, se pomeni ca pierde poteca si nu mai stie unde merge. Da in sus, da in jos, drumul nu-l mai gasea. Mai se intoarse in dreapta,mai la stanga, asi! in loc sa iasa la lumina, el se ratacea si mai mult. Dibuind prin codru, si cercetand sa dea peste poteca, iesi la un luminis, si acolo in mijlocul luminisului zareste un foc mare si pe foc o cracatita, din care iesea un fel de glas, dara fara sa stie el ca ce sa fie. Stete locului, si mai asculta. Auzi ca si intai. Se mai uita o data, dara nu vazu pe nimeni. Ce sa faca? Sa se duca acolo, nu-i damesii, caci nu stia ca ce dracovenie o fi aia. Atunci intinse si el arcul, dete drumul sagetii si, tranc! lovi drept in capacul cracatitei,si il si dete jos. Intr-aceeasi clipeala toata padurea incepu a haui, de-ti lua auzul,si deodata se aratara inaintea lui sapte zmei, il inconjoara, pun mana pe el, si sfatuiesc cum sa-l pedepseasca, pentru ce sa dea el drumul Agerului pamantului, pe carele ei l-au fost inchis in cracatita aceea.Unul zicea sa-l taie. Altul sa-l spanzure. Altul sa-l jupoaie de viu. Altii in fel de fel de chipuri sa-l chinuiasca pana l-o omori.Iara cel mai batran dintre dansii zise sa-l lase cu viata, caci cine stie la ce le-o fi si el bun, poate ca va izbuti el sa fure pe fata unui imparat dupa care umblau ei sa o rapeasca, si nu puteau.
Fata aceasta se afla inchisa de tata-sau intr-o casa, ale carei usi erau inchise. Tat-sau o data pe an o lasa descuiata, si atunci, la o usa sta de paza un cocos, si la cealalta era un clopotel; si nu putea nimeni sa se apropie, caci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopotelul se tragea, ori cocosul canta. Fiul de imparat se fagadui ca va cerca si el. si asa il lasara zmeii viu. El se duse binisor, si pana a nu pune piciorul pe prag, intinse mana fara sa-l simta nici maiestrele, apuca cocosul de gatsi i-l rasuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise usa incetisor, trecu la cealalta usa, fura clopotelul, si se intoarse de spuse zmeilor sa intre unul cate unul, ca el ii astepta la usa, pe dinauntru. Zmeii il ascultara, orbiti de lacomia ce aveau ei sa puie mana pe fata. Si apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dara se vede ca erau cam natafleti, de ascultara la gura baiatului sa intre dupa dansul cate unul, unul; caci fiul cel mic al imparatului sta acolo inauntru cu palosul in mana, fara sa stie zmeii, si cum intrau, el, harst! le lua capul si ii tragea cu totul in camara. Facu unuia, facu la doi, pana la al saselea. Dracul de zmeu cel de-al saptelea, pesemne ca el nu era tocmai atat de nataflete, caci parca-i spuse dracul la ureche ce prapad li se gateste acolo inauntru, ca nu-i veni sa intre si fugi.
Baiatul asa de incet si usor lucrase, incat fata nu simti nimic. Ea dormea dusa in pat, fara sa aiba vreun habar. Atunci si el se apropie de fata - si, dreptul lui Dumnezeu! nici ca mai vazuse pana atunci asa frumusete - ii lua inelul ce avea in degetul cel mic si marama de pe fata. Cu aceste doua lucruri se intoarse el acasa la fratii sai, fara sa le spuie ceva, din cele ce i s-au intamplat. Tatal fetei, imparatul, carele stia ca umbla niste zmei sa-i rapeasca copila, nu mai putu de bucurie cand ii vazu macelariti. Si cu socoteala ca de aci inainte fata ii va fi scapata, puse sa se strige prin toate raspantiile cetatilor din lume ca cine va fi acel viteaz care a rapus pe zmei, sa se infatiseze ca sa-i dea fata dupa dansul, si jumatate imparatia.
Nu trecu mult si iata ca vine la imparat un tigan urat si buzat, si negru, ciuma nu altceva, si spune ca el a omorat pe zmei. si ca sa incredinteze pe imparatul de spusele lui, isi arata cu mandrie satarul plin de sange si hainele stropite. El isi umpluse satarul si hainele cu sangele unui cal al sau, statut de batran si plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, si-l ucisese ca sa-i ia pielea. Imparatului nu-i prea venea la socoteala sa aiba ginere pe un tigan, dara fiindca apucase de-si dedese cuvantul, voia acum ca sa si-l tie. si pana sa se faca logodna, pofti pe tigan la o masa pe care o dadu imparatul pentru mantuirea fie-sei de zmei.
Tiganul sedeala masa pe sapte perne si d-a dreapta imparatului.Pe cand mancau ei acolo si se chefuiau, iata ca vine si feciorul imparatului cel cu izbanda, si d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca sa vorbeasca imparatului.Intrand la masa imparateasca, fiul imparatului incepu sa laude pe cel ce facuse izbanda, si sa heretiseasca pe imparat pentru scaparea fie-sei de la rele.
- Eu am omorat pe zmei, zise tiganul fudul, fudul. Ce socotesti tu, baiete, cat m-am mai luptat!
- Asa o fi, veriscane, dara mie pare ca tot nu-mi vine a crede ca tu sa fi facut o asa isprava.
- Ce stati de mai ascultati la barfele mojicului asta? slujitori!dati-l afara!
- O! o! voinicule, mai incet, mai incet, te-ai prea grabit; nu e de nasul tau o asemenea bucatica! Ca sa te credem ca tu ai facut o asa vitejie, arata-ne vrun semn care sa ne scoata din banuiala.
- Dara mai semn ca satarul si hainele mele cele stropite cu sange, ce mai poftesti?
- Cel ce a facut o asemenea vitejie nu crez eu sa fi fost el asa de usurel, incat sa nu fi luat vrun semn, cu care sa-si dovedeascafapta.
- Ce mai asteptati, slujitori? Dati afara pe smintitul asta carele vine sa ne strice cheful.
- Ia, mai stai olecuta, ii zise atunci si imparatul, carele ascultase cum nu se intelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu sa se inteleaga,parca ar veni la prochimen.
- Eu socotesc, marite imparate, ca cel ce a facut o asemenea vitejie, nu crez sa se fi culcat pe urechea aia si sa fi stat numai asa cu degetul in gura, dupa ce a ucis pe zmei si s-a vazut stapan pe camara unde dormea imparateasa, trebuie sa fi luat el vrun semn cu care sa dea la iveala vitejia lui.Pe cand vorbea feciorul imparatului, pernele sarea una cateuna de sub tigan. Pesemne ca se tot sacaia pe scaun de neastampar si de frica pentru miselia ce facu.Iara fiul de imparat, inca vorbind, scoase marama si inelul celuase fetei din deget.
- Aoleo! astea sunt ale mele, zise si fata, si mi-au pierit in invalmaseala cu omorul zmeilor.
- N-au pierit, domnita, ii raspunse fiul de imparat, eu ti le-am luat, dupa ce am ucis sase zmei si imi pare rau ca mi-a scapat si celvd-al saptelea.
Atunci imparatul rasufla de bucurie ca a scapat cu fata curata pe fie-sa de o insotire ce nu-i venea la socoteala deloc, deloc. si infruntand pe tigan, dupa cum i se si cadea, porunci de aduse doi armasari neinvatati. Lega pe tigan de coadele cailor si impreuna cu dansul si un sac de nuci. Apoi dete drumul armasarilor de se dusera in lume si unde cadea nuca, cadea si bucatica din tigan,pana ce nu se alese nici praful de el. Apoi se facu gatire de nunta pentru feciorul de imparat cel viteaz cu fata cea frumoasa ca o zana. si gatindu-se, si ziua demult sosind, pornira cu totii la biserica. Lume dupa lume se luasera dupa dansii sa-i petreaca la biserica. imparatul si imparateasa,mirii si rudele lor erau in carute ferecate numai in aur.Cand fura aproape si mai aveau numai cativa pasi sa faca pana la biserica odata se auzi o vajiitura groaznica, si numai iata ca zmeul d-al saptelea da navala peste dansii. Odata plesni dintr-un bici, si toate carutele se facura stane de piatra, fara numai imparatul si mirii scapara. Pe mireasa o inhata zmeul de mijloc, o rapeste dintre ai sai, se inalta in aer si se facu nevazut cu fata cu tot.Toti ramasera buimaciti de spaima.
Iara ginerele se supara mai cu asupra decat toti. isi musca mainile de suparare cum de n-a putut el sa puie mana si pe acest blestemat de zmeu sa-l omoare, caci iata acum ce neajuns ii facu. Ce sa faca acum? Fara logodnica lui nu putea sa ramaie; sa se duca sa o caute; dar unde? Se framanta, bietul, si nu stia cum s-o nimereasca mai bine. in cele din urma se hotari, ca, orice o fi, sa fie, el sa se duca sa-si caute scrisa. Se cerca bietul tatal fetei sa-l opreasca, ca sa nu se rapuie si dansul in desert; dar geaba, nu fu cu putinta a-l opri; si-o pusese el in cap, si cata sa se duca. isi lua deci nitele merinde cu dansul si pleca.
Iesind la campie, lua drumul d-a lungul si aide, aide, trecu paduri si vai, trecu pustiuri, dumbravi, munti si valcele pana ce ajunse la un codru mare, mare, fara capatai. Orbecaind el p-acolo prin desis, dete de o poiana. Acolo in poiana sedea cineva la foc.Tocmai si el isi ispravise merindele si se duse drept la omul ce sedea la foc. Acela cum il vazu, il cunoscu si incepu sa-i multumeascaca l-a scos din ghiarele zmeului. Pasamite era Agerul pamantului. Acolo traia el. Statura ei ce statura de vorba, se intrebara de ale sanatatii, isispusera pasurile, si apoi feciorul de imparat zise:
- Acum ma duc sa-mi caut logodnica pe care mi-a rapit-o zmeul. Nu stii tu, vericule, incotro va fi sezand spurcatul?
- Cam greu lucru este ce vrei tu. si eu te-as sfatui mai bine sa-ti cauti de treaba si sa lasi la naiba si zmeu si tot, ca poate sa-ti rapuie viata.- Se vede ca tu nu intelegi, ii raspunse voinicul, ca fara de logodnica mea nu mai pot trai, sunt hotarat a ma duce dupa dansa si dincolo de lumea asta, si ori voi izbuti sa-mi iau sotia, ori imi voi frange si eu junghietura umbland dupa dansa.
Atunci Agerul pamantului vazand asa, ii spuse ca zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dara muma-sa, ca e si vrajitoare de n-are capatai, si pe ea trebuie s-o omoare mai intai. Apoi ilindrepta pe unde sa mearga ca sa ajunga la casele zmeoaicei si ce sa faca casa puie mana pe odorul ce cauta el. Atata voi sa stie feciorul de imparat si dupa ce primi de la Agerul pamantului cate ceva de ale gurii, porni si se duse, si se duse, pana ce ajunse la hotarele zmeilor. si ca sa nu ne pierdem vremea degeaba insirand greutatile ce intampina bietul fecior de imparat in cale, sa va spui cum a ajuns si cum si-a izbandit. Aci daca ajunse, facu tocmai pe tocmai cum il invatase Agerul pamantului. Dracoaica de muma a zmeului dormea, numai la namiezi cand soarele sta in cruci. si cand veni fiul imparatului, si statu la poarta, ea tocmai adormise, catandu-i in cap slujnica sa. Aceasta slujnica,si ea tot rapita era si vita de boier. Stand el acolo si uitandu-se la cotoroanta de baba cum ii cauta in cap, fata aceasta il zari. El ii facu semn. Fata puse binisor capul babei pe o perna, si veni numaidecat la feciorul de imparat sa vaza ce voieste. si dupa ce se intelesera la cuvinte, fata il baga intr-o camara si acolo il invata cum sa faca, dupa ce el ii fagadui ca o va scapa si pe dansa de robia zmeoaicei.
- Baba cloanta, muma zmeului, zise ea, are darul sa nu moara cat va fi cada (tocitoarea) ce sta ici dupa usa. in ea sunt o multimev de suflete, si cand s-ar intampla sa o rapuie cineva, ea da fuga si soarbe din sufletele inchise in cada, si castiga putere si viata din nou. Fiul imparatului pana sa se scoale baba, se apuca de ingropa cada in pivnita. Dupa ce se destepta baba si auzi ca nescine a venit si vrea sa se intalneasca cu dansa, se duse numaidecat in camara unde oastepta fiul imparatului; vezi ca acolo voia sa vorbeasca ea cu ceice veneau la dansa.
Aoleo! era sa uit a va spune ca in curtea zmeoaicei era de jur imprejur pari infipti in pamant, si in fiecare par cate un cap de om din cei ce ii tragea ata la moarte si ii impingeau pacatele sa-icalce hotarele. Numai unul mai ramasese fara de cap, si acela striga babei: cap! cap! Nu e vorba, fiul imparatului o cam bagase pe maneca de frica, dara imbarbatat de fata, slujnica babei, isi lua inima in dinti zicand:"vei mai capata si tu cap la mosii ai verzi, ori la pastele cailor". Viind baba la dansul, incepu sa-i vorbeasca cu niste graiuri mieroase si ademenitoare, de ar fi supus pe nu stiu ce voinic dear fi fost. Fiul imparatului stia la ce sa se astepte, si sta si el gatade lupta. inca vorbind, baba se facea ca nu stiu ce cauta prin casa,si luand niste ite ce erau agatate intr-un cui, le puse pe dansa. Odata se schimba intr-o catana (ostean), cu sabia goala in mana. Atunci si fiul imparatului, fara a mai zabovi nici o clipa, si mai iute decat ai gandi, scoase palosul si ii taie capul, retezandu-l de noua ori. Vezi ca asa il invatase fata. Afurisita de baba asa cu capul retezat sarea prin casa de colo pana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, si daca n-o gasi, cazu jos si crapa.
Dupa aceea fata din casa a babei arata voinicului fiu de imparat calea ce ducea la casele zmeului, si il invata ce sa faca si acolo. si ajungand la locuinta zmeului, merse fara frica drept la camara unde sedea logodnica sa, caci ziua zmeul se ducea la vanat, de unde se intorcea tocmai seara. Fata de imparat cum il vazu, nu mai putu de bucurie. Pana una alta, el o ruga sa intrebe pe zmeu in ce ii sta puterea, iara fiul de imparat se intoarse la curtea babei si mase acolo peste noapte. Venind zmeul acasa, fata il intreba unde ii sta puterea? El ii trase o palma ca la urlati. Ea, prefacandu-se a plange si a fi bolnava, zmeul se cai ca s-a iutit si ii spuse o minciuna:- Puterea mea, zise el, sta in stalpul portii. A doua zi spuse lui Fat-Frumos, si el nu crezu. Fata prefa-candu-se mahnita ca nu stie in ce ii sta puterea, pati insa ca si derandul trecut, apoi zmeul ii spuse inca o minciuna.Daca vazu fata ca fiul de imparat nu crede, vezi ca stia el cestia, ea se facu bolnava. Cand veni zmeul a treia zi de la vanat, gasi pe fata in pat. Se duse el s-o intrebe ce are, si ea ii raspunse:- Am cazut la pat de intristare, pentru ca tu tainuiesti de mine in ce sta puterea ta. Zmeul trase fetei si de asta data o calcavura de auzii cainii in Giurgiu. Atunci ea se prefacu asa de bolnava, incat zmeul crezuca o sa dea mana cu moartea. si caindu-se de ceea ce facuse, si voind s-o mangaie, ii spuse drept:- Puterea mea, zise el, sta intr-o scroafa care se tavaleste cate ziulica intr-o lacoviste de lapte dulce. Acea lacoviste nu este tocmai departe de aci. in scroafa este un iepure, in iepure o prepelita, si in prepelita sunt trei viermi. Acestia sunt puterea mea.
Atata voi si fata sa stie.Cum se facu ziua si zmeul se duse la vanat, iata ca vine si fiul de imparat sa cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, caci dorul de a-si vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasa, nu-i da ragaz sa zaboveasca mai mult. Fata ii spuse tot ce afla, din firpana in ata; iara el pleca numaidecat. De mila de sila, lua el si nitele merinde ce-i dase fata; dara lui nu-i ardea de mancare.
Merse, merse, si iara merse. Merindele se sfarsi. El merse voiniceste pana ce in deseara ajunse lihnit de foame, si setos, de sa fereasca Dumnezeu, intr-un codru, unde dete de o coliba. Intra inauntru si gasi un om orb ce-si manca mamaliguta cu lapte dulce.Se apropie si el binisor, fara sa prinza de veste orbul, si manca pana ce-si momi foamea oarecum. Orbul baga de seama ca prea se sfarseste curand leguma de pe masa. Se mira. El stia ca de altadata ii era de-ajuns mancarea; de asta data insa nu se saturase. intelese el ca trebuie sa se joace vreo dracie la mijloc. Atunci intreba:
- Cine este de-mi ajuta la mancare? De este om bun, fie binevenit, iara de este om rau, sa se departeze, ca nu va fi bine de el.- Om bun, mosicule; sunt calator, si pana una alta, as voi sa gasesc ceva de lucru. Unchiasul cel orb primi bucuros sa intre la dansul in slujba. il puse sa-i duca turmulita de oi la pasune; dara avu grija a-i spune sa nu care cumva sa treaca peste hotarele mosiei lui, pe locul scroafei din lacovistea de lapte dulce, ca va fi vai de capul lui ,si va pierde si oile.Fiul imparatului se fagadui ca va asculta de cuvantul orbului; dara chiar in ziua dintai trecu, si oile pascura iarba cea mare si moale ca matasea ce se afla pe mosia scroafei cu nesat. Cand veniseara acasa, laptele ce detera oile fu de-ajuns pentru amandoi, si inca ramase. Orbul se minuna si zise fie-sei sa se ia dupa dansul a doua zi si sa vaza d-a minune ce face argatul.
Cum pleca cu oile argatul in dimineata urmatoare, fata facu precum ii zisese tata-sau. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe mosia scroafei cu oile la pasune. Fata se sperie, dara se piti si tacu din gura, sa vaza ce se va intampla.Ce sa vedeti d-voastra? Unde veni scroafa cu o falca in cer si cu una in pamant, si navala la argatul orbului sa-l sfasie, si mai multe nu. Fiul imparatului sta tantos cu palosul in mana, si se luara lalupta; si lupte-se, si lupte-se, pana ce amandoi obosira de abia se miscau. Atunci zise scroafa:- Dac-ar fi cineva sa-mi dea nitel lastar de trestie si un ciob de lapte din lacovistea mea de lapte dulce, ti-as arata eu cum sa cutezitu a-mi calca hotarele.
- Dac-ar fi cineva sa-mi dea si mie un colac sa-mbuc, si o bardaca de apa de izvor sa beau, ti-as arata si eu tie cine sunt eu, zise si fiul imparatului. Cand, iaca fata unchiasului celui orb, care privea la lupta lor,ca vine si da fiului de imparat sa imbuce colacul ce si-l luase ea, ca sa aiba ce manca la panda, si fuga se repezi de-i aduse si o bardaca de apa de la izvor. Flacaul manca si bau, si prinzand putere, rasturna pe scroafa, se puse calare pe dansa, si-i taie capul. Apoi o spinteca si ingriji sa nu scape iepurele. Puse mana pe dansul si spintecand si iepurele, prinse prepelita. si scotand din rarunchii prepelitei cei trei viermi, ii baga in san dupa ce le suci nitel gaturile. intorcandu-se la unchias, isi lua ziua buna de la orb si de la fata, spuindu-le ca in curand va afla despre dansul, si intr-un suflet se intoarse la curtea zmeului. Aci daca ajunse isi schimba vesmintele, se facu doftor, si incepua striga:- Leacuri de vanzare, leacuri!
Zmeul cum auzi, trimise de-l chema, ca lui nu-i prea era bine.De cateva zile, gainea asa lancezind. Nu-i erau toti boii acasa, vezi bine, ca puterea lui se afla acum in sanul fiului de imparat. Se imbolnavise.Daca veni fiul imparatului si il intreba zmeul de poate sa-l faca sanatos, prefacutul doftor ii spuse ca se va insanatosi, daca se vascalda in lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecat si i se facu obaie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dansul de le mulse.Cand intra in baie zmeul, fiul imparatului mai rasuci o toana gaturile viermilor; iar zmeul o data sari in sus, zicand:- Acum mi-e bine ca si cand eram la sanul mamei.si dand doftorului daruri scumpe, il pofti la masa. Vezi ca zmeul nu cunostea cine era doftorul. Ospatandu-se, si stand ei la taifas,fiul imparatului intreba pe zmeu:
- De ce treaba sunt bicele alea ce le tii atarnate fiecare incuiul sau pe peretele din fund?
- Cu unul, raspunse zmeul, daca voi plesni o data, toate turmele mele se fac o nuca. Daca voi plesni cu al doilea, toate cuprinsurile mele se fac un mar. Iara cu al treilea bici cand plesnesc la spatele oricarui lucru, il schimb in stana de piatra si cand plesnesc cu el in fata, se desface facutul, si vine la adevarata lui fiinta lucrul impietrit.
Cum afla despre asta fiul imparatului, iesi afara si suci de totgaturile viermilor, iara zmeul crapa indata. Apoi lua bicele, plesni cu unul si toate turmele si cirezile zmeului le facu o nuca, pe care o baga in san; si plesnind cu altul, toate cuprinsurile zmeului se schimbara intr-un mar, pe care iarasi il baga in san. si luandu-si logodnica, se duse la orb, dara nu-l mai gasi, caci murise; lua deci cu dansul pe fata; si mergand la curtile babei, lua si pe fata ce slujea zmeoaicei si se intoarse cu toatele acasa la imparatul, socrul lui.si mergand in fata carelor si cailor care ramasesera stane depiatra, de cand rapise zmeul pe fata imparatului, plesni de trei ori in fata lor si se facura la loc cum erau in ziua cand mersesera la cununie ei si toti cei de prin carute. Cele doua fete ce le adusese cu sine fiul de imparat le dete de neveste fratilor lui.si se facu o nunta infricosata, d-alea imparatestile, cum seaman nu mai avu pe fata pamantului, si se facu o veselie de o tinura aminte cat traira locuitorii acelei imparatii.
Am fost si eu acolo si am vazut toate chefurile, caci de n-as fi fost, de unde as fi stiut eu sa va povestesc.
O lingura scurta pe la
nasul cui n-asculta.
Following the herd:Pastorul pe urmele turmei (Haaretz)
Following the herd
By Shahar Ilan
The new communications minister, Ariel Atias, last week provided an astonishing figure in the ultra-Orthodox newspaper Bakehila. The Haredi public, which totals an estimated 600,000 people, has purchased to date only 30,000 "kosher" mobile phones, which exclude content services. This despite the clear and vociferous directives by Torah sages to use only such cell phones. This is not the Torah sages' only failure recently. Even more embarrassing was their attempt to ban Internet use. There can hardly be another public so active in the area of online forums as the Haredim (ultra-Orthodox). There you do not need to identify yourself, and under the protection of anonymity may write whatever you think and feel. Haredi businesses have long since learned that whoever is not on the Internet is essentially non-existent. Ultra-Orthodox rabbis do not internalize the rule that you don't impose a decree the public cannot fulfill. Like a deluge, the modern world is flooding the Haredi street, and the rabbis, instead of instructing their people to wear life jackets, are trying to stop the water with their hands. The result: The Haredi public continues to respect the Torah sages; it just doesn't heed them so much.
Advertisement
There are many possible explanations for the decline in the power and influence of the Torah sages over the past few years. One of the most important is the split of the Council of Torah Sages into three councils - of Agudat Yisrael, Degel Hatorah and Shas. But the main reason is that the rabbis have made themselves irrelevant. They are battling the modern world instead of trying to serve as regulators. And mainly, they completely fail in dealing with the truly important crisis facing the Haredi society of learners - the economic crisis. The most prominent scholar on Haredi society, Prof. Menachem Friedman, has been warning for 30 years that this crisis is waiting to happen, but none of the rabbis have tried to preempt the foreknown economic tsunami. Friedman warned, for example, that a time would come when the secular public would no longer be prepared to bankroll the yeshiva students. And yet, when the child allowances were slashed, the rabbis and their public were caught completely off-guard. In the general public, that would be termed a fiasco. The Haredim quietly grumble. It's not that stuff isn't happening in Haredi society. The Israel Defense Forces' Haredi Nahal battalion was created. Vocational training courses are opening. Dozens of men and women received law degrees last week. But everything is happening too slowly, in a faint trickle. The reason for this is that all of the processes are occuring without the overt support of the rabbis. Their uncourageous consent is expressed merely through turning a blind eye. The conservative rabbis are trying to hang on by their fingernails to a society in which two out of three men study. They fail to grasp that this is untenable from an economic standpoint. Other rabbis know what has to be done, but they haven't the guts, nor broad enough shoulders. They haven't the guts to announce that only those who excel ought to study their entire lives, while the rest should study for several years at a kollel - a yeshiva for married men - and then go out to work. They haven't the guts to initiate academic tracks at yeshivas, like in the United States, and to permit the establishment of Haredi high-school yeshivas. Fear of the zealots is stronger than concern for the public. Within this so very mediocre leadership, Rabbi Aharon Leib Steinman, the Number 2 man in Degel Hatorah, stands out positively. Steinman favors jobs for those who do not wish to continue studying, and also backed the Tal Law. But he too lacks the courage, and perhaps the ability, to take it all the way and express his positions publicly. He is especially admired among Haredim in the Diaspora, but cannot seem to become a prophet in his own city. And to finish up, a moment of Haredi logic: If this generation was deserving, a leader would surely arise who knows how to contend with the current challenges. Since the generation was not found worthy, the Haredi public has become a herd whose shepherds follow it.
By Shahar Ilan
The new communications minister, Ariel Atias, last week provided an astonishing figure in the ultra-Orthodox newspaper Bakehila. The Haredi public, which totals an estimated 600,000 people, has purchased to date only 30,000 "kosher" mobile phones, which exclude content services. This despite the clear and vociferous directives by Torah sages to use only such cell phones. This is not the Torah sages' only failure recently. Even more embarrassing was their attempt to ban Internet use. There can hardly be another public so active in the area of online forums as the Haredim (ultra-Orthodox). There you do not need to identify yourself, and under the protection of anonymity may write whatever you think and feel. Haredi businesses have long since learned that whoever is not on the Internet is essentially non-existent. Ultra-Orthodox rabbis do not internalize the rule that you don't impose a decree the public cannot fulfill. Like a deluge, the modern world is flooding the Haredi street, and the rabbis, instead of instructing their people to wear life jackets, are trying to stop the water with their hands. The result: The Haredi public continues to respect the Torah sages; it just doesn't heed them so much.
Advertisement
There are many possible explanations for the decline in the power and influence of the Torah sages over the past few years. One of the most important is the split of the Council of Torah Sages into three councils - of Agudat Yisrael, Degel Hatorah and Shas. But the main reason is that the rabbis have made themselves irrelevant. They are battling the modern world instead of trying to serve as regulators. And mainly, they completely fail in dealing with the truly important crisis facing the Haredi society of learners - the economic crisis. The most prominent scholar on Haredi society, Prof. Menachem Friedman, has been warning for 30 years that this crisis is waiting to happen, but none of the rabbis have tried to preempt the foreknown economic tsunami. Friedman warned, for example, that a time would come when the secular public would no longer be prepared to bankroll the yeshiva students. And yet, when the child allowances were slashed, the rabbis and their public were caught completely off-guard. In the general public, that would be termed a fiasco. The Haredim quietly grumble. It's not that stuff isn't happening in Haredi society. The Israel Defense Forces' Haredi Nahal battalion was created. Vocational training courses are opening. Dozens of men and women received law degrees last week. But everything is happening too slowly, in a faint trickle. The reason for this is that all of the processes are occuring without the overt support of the rabbis. Their uncourageous consent is expressed merely through turning a blind eye. The conservative rabbis are trying to hang on by their fingernails to a society in which two out of three men study. They fail to grasp that this is untenable from an economic standpoint. Other rabbis know what has to be done, but they haven't the guts, nor broad enough shoulders. They haven't the guts to announce that only those who excel ought to study their entire lives, while the rest should study for several years at a kollel - a yeshiva for married men - and then go out to work. They haven't the guts to initiate academic tracks at yeshivas, like in the United States, and to permit the establishment of Haredi high-school yeshivas. Fear of the zealots is stronger than concern for the public. Within this so very mediocre leadership, Rabbi Aharon Leib Steinman, the Number 2 man in Degel Hatorah, stands out positively. Steinman favors jobs for those who do not wish to continue studying, and also backed the Tal Law. But he too lacks the courage, and perhaps the ability, to take it all the way and express his positions publicly. He is especially admired among Haredim in the Diaspora, but cannot seem to become a prophet in his own city. And to finish up, a moment of Haredi logic: If this generation was deserving, a leader would surely arise who knows how to contend with the current challenges. Since the generation was not found worthy, the Haredi public has become a herd whose shepherds follow it.
From Jerusalem - the memory of David Appelbaum
The angels we owe
By Bradley Burston (Ha-aretz)
What is faith, if not optimism without a shred of cause for optimism?What are angels, if not pure creatures of faith?They walk among us here. So much so, that it can seem as though there are more of them in the Holy Land than in other places. That, it turns out, is an illusion, caused by the fact that here, they simply have more work to do.This, then, is nothing more than a word of thanks. Thanks for those who cannot be thanked nearly enough, and aren't.Angels here come in a multitude of forms and uniforms. They are Israeli and Palestinian, Muslim and Jewish and Christian. They are nurses and physicians, paramedics and orderlies, surgeons and ambulance attendants, fire fighters, volunteers, physical therapists, occupational therapists, lab techs and orthopedists and surgeons and anesthetists and psychologists and psychiatrists and social workers.They don't just save lives here. They save life itself.When the slain and the maimed are forgotten, already in the public consciousness little more fodder for revenge, it is an earthly host of unsung, overwhelmingly outnumbered angels, who make life possible for individuals and families shattered forever by an unendable war.We, the peoples of the Holy Land, have made a science of killing. We have made an industry of maiming. We have made a culture, a religion, of the doctrine of self-defense. We use everything we can. We use rocks and rockets, slingshots and self-propelled cannon, suicide belts packed with bolts and large carpentry nails, assault rifles and sniper rifles and rocket propelled grenade launchers and artillery shells and tank shells and roadside charges.When weapons work, we may meet the victims for a fleeting moment on television screens and front pages, only to be immediately diverted by scenes of the escalation in bloodshed that is the obscene and inevitable legacy of the suffering of the victims.This, then, is a word of thanks to the forgotten, the never-known, the angels whose very lives are corrosive, endangering their spirits, often costing them their own health. This year will mark the fifth anniversary of the September 11 attacks. On September 9, another anniversary will be marked, more quietly, less widely, but no less profoundly.On that night in 2003, David Appelbaum, 51, took a rare break from work to invite his 20-year-old daughter Nava out for coffee. It was the eve of her wedding. They sat in a cafe on teeming Emek Refaim Street, Jerusalem's closest approximation of the Upper West Side of Manhattan. David Appelbaum's work was saving lives. A physician who had also been ordained an Orthodox rabbi, Appelbaum was head of the emergency medicine department of Shaarei Tzedek hospital in the city and a world authority on treating the casualties of terrorism.At times he had seemed to be everywhere at once, often reaching the still-burning and still potentially deadly scene of a terrorist attack before rescue crews did. "He would appear at the site of every attack, volunteer, get in the ambulances to evacuate the injured to the emergency room," said Dr. Kobi Assaf of Hadassah University Hospital, Ein Kerem.David Appelbaum touched thousands of people with kindness, courage, humanity and skill. Seven years before that night, the Knesset had given him an award for treating terror victims on King George Street in the heart of the city, while under fire. He had earned a night off. He had earned a lifetime of them. So the night before his daughter's wedding, they went out to Cafe Hillel. The Hamas suicide bomber came in only a little while later.Seven people were killed that night. On Emek Refaim, the Valley of Ghosts. David Appelbaum and his daughter Nava never made it to the hospital.This is nothing but a word of thanks.A word of gratitude for the people who most truly engage in self-defense.For the people who do the work of angels. The work of the Lord.For the people who defend us from ourselves.
By Bradley Burston (Ha-aretz)
What is faith, if not optimism without a shred of cause for optimism?What are angels, if not pure creatures of faith?They walk among us here. So much so, that it can seem as though there are more of them in the Holy Land than in other places. That, it turns out, is an illusion, caused by the fact that here, they simply have more work to do.This, then, is nothing more than a word of thanks. Thanks for those who cannot be thanked nearly enough, and aren't.Angels here come in a multitude of forms and uniforms. They are Israeli and Palestinian, Muslim and Jewish and Christian. They are nurses and physicians, paramedics and orderlies, surgeons and ambulance attendants, fire fighters, volunteers, physical therapists, occupational therapists, lab techs and orthopedists and surgeons and anesthetists and psychologists and psychiatrists and social workers.They don't just save lives here. They save life itself.When the slain and the maimed are forgotten, already in the public consciousness little more fodder for revenge, it is an earthly host of unsung, overwhelmingly outnumbered angels, who make life possible for individuals and families shattered forever by an unendable war.We, the peoples of the Holy Land, have made a science of killing. We have made an industry of maiming. We have made a culture, a religion, of the doctrine of self-defense. We use everything we can. We use rocks and rockets, slingshots and self-propelled cannon, suicide belts packed with bolts and large carpentry nails, assault rifles and sniper rifles and rocket propelled grenade launchers and artillery shells and tank shells and roadside charges.When weapons work, we may meet the victims for a fleeting moment on television screens and front pages, only to be immediately diverted by scenes of the escalation in bloodshed that is the obscene and inevitable legacy of the suffering of the victims.This, then, is a word of thanks to the forgotten, the never-known, the angels whose very lives are corrosive, endangering their spirits, often costing them their own health. This year will mark the fifth anniversary of the September 11 attacks. On September 9, another anniversary will be marked, more quietly, less widely, but no less profoundly.On that night in 2003, David Appelbaum, 51, took a rare break from work to invite his 20-year-old daughter Nava out for coffee. It was the eve of her wedding. They sat in a cafe on teeming Emek Refaim Street, Jerusalem's closest approximation of the Upper West Side of Manhattan. David Appelbaum's work was saving lives. A physician who had also been ordained an Orthodox rabbi, Appelbaum was head of the emergency medicine department of Shaarei Tzedek hospital in the city and a world authority on treating the casualties of terrorism.At times he had seemed to be everywhere at once, often reaching the still-burning and still potentially deadly scene of a terrorist attack before rescue crews did. "He would appear at the site of every attack, volunteer, get in the ambulances to evacuate the injured to the emergency room," said Dr. Kobi Assaf of Hadassah University Hospital, Ein Kerem.David Appelbaum touched thousands of people with kindness, courage, humanity and skill. Seven years before that night, the Knesset had given him an award for treating terror victims on King George Street in the heart of the city, while under fire. He had earned a night off. He had earned a lifetime of them. So the night before his daughter's wedding, they went out to Cafe Hillel. The Hamas suicide bomber came in only a little while later.Seven people were killed that night. On Emek Refaim, the Valley of Ghosts. David Appelbaum and his daughter Nava never made it to the hospital.This is nothing but a word of thanks.A word of gratitude for the people who most truly engage in self-defense.For the people who do the work of angels. The work of the Lord.For the people who defend us from ourselves.
Bazarul din Ierusalim
Cand am ajuns in Ierusalim, tin minte data precis, 6 august 1972, am fost pur si simplu fascinat de orasul vechi si bazarul lui. Daca Ierusalimul are circa 135 Km. patrati in granitele lui municipale (fata de Paris 90 km. patrati si Bucuresti -240km.patrati!!!!) Orasul Vechi, adica orasul unde se afla si zidul plangerii, si moschea lui Omar, si biserica Sf. Mormant, orasul dintre zidurile ridicate de Suleiman Magnificul in sec. 16, ei bine acest "Oras Vechi" are doar 1(un) kilometru patrat. Pentru acest mic kilometru patrat toata omenirea este gata sa iasa la razboi, pe urmele cruciatilor!!!
Si cateva poze de acolo... gratie Edelinei
Jewish Space
In my relatively early architectural research I looked after the creation of a space which fits the characteristics of the Israelis, being convinced that "International Architecture" is wrong.
The result of my research was translated in stone, metal and glass, as you can see on my site, at:
http://www. gelehrterarchitects.com
The "theory"at:
http://www.gelehrterarchitects.com/jewish_space.pdf
The result of my research was translated in stone, metal and glass, as you can see on my site, at:
http://www. gelehrterarchitects.com
The "theory"at:
http://www.gelehrterarchitects.com/jewish_space.pdf
Sunday, June 25, 2006
IORDAN CHIMET, de Felicia Antip
IN RÅSPÅR
„Cartea mea preferatå e VIATA. Nu existå carte mai mare, mai importantå, pe care så-ti pui numele. Viata tråitå ca om liber… Chiar în Infern – si noi am parcurs Infernul – s-a putut tråi astfel. Desigur, plåtind din greu, nu era posibil altfel, cu jertfe, cu riscuri, cu dureri, cu disperåri… dar s-a putut. Sacrificând câte din clipele vie¡ii – ani, vârste, sacrificând, o, Doamne, uneori chiar arta si atâtea dintre bucuriile existen¡ei. Ei bine, a meritat totul, nu regret nimic. E o carte, practic, terminatå. Acum, îmi pregåtesc notitele pentru epilog. Cel putin tipograful acestei cårti – tipograful divin – nu e gråbit, asteaptå så-i predai manuscrisul când va fi gata.”
IORDAN CHIMET – Interviu acordat lui B. Elvin în august 1991
Iordan Chimet este un ireductibil încåpåtânat. Nimeni si nimic nu l-ar putea face så creadå cå n-are dreptate, cå adevårurile lui nu sunt singurele posibile. Tot ce-a tråit si a întreprins, tot ce-a gândit si a scris îl singularizeazå si chiar îl însingureazå, pentru cå nu l-a interesat niciodatå dacå ideile si credin¡ele lui sunt sau nu pe placul altora, în acord cu vreo tendintå sau „linie” Nu se abate nici cu o iotå de la sistemul de valori – perfect structurat, strict, întemeiat pe cele mai generoase principii ale umanismului, democratiei si libertåtii de constiin¡å si în acelasi timp foarte personal, al lui si numai al lui – pe care si-a întemeiat considerabila operå culturalå. O performantå unicå îl distinge, pe de-o parte, de toti cei care, din intransigentå, au refuzat, la fel ca el, orice compromis si, pe de altå parte, de toti cei care au realizat, la fel ca el, creatii depåsind cu mult plafoane impuse: råmânând tot timpul în afara rândurilor, acceptându-si situa¡ia de pus la index, de inapt pentru functii, stipendii, onoruri, a reusit totusi, prin perseveren¡a care-l face så fie ceea ce este, så dea culturii românesti opere si momente de referintå în domenii diverse într-o vreme când aproape nimeni nu îndråznea så abordeze temele alese de el, så stabileascå legåturi strânse cu mai multe figuri de prim plan ale culturii mondiale decât orice alt român, determinându-le så se implice direct în originalele lui demersuri si så fie considerat un reper spiritual de elita mai multor genera¡ii de cititori.
Antologia inocen¡ei, numele sub care-si aminteste toatå lumea de Cele 12 luni ale visului, cea mai cunoscutå dintre cår¡ile dåruite nouå, copiilor si nepo¡ilor nostri de Iordan Chimet, este o chintesentå a tuturor însusirilor si efectelor enumerate mai sus. In 1972, când a apårut, a frapat în primul rând prin frumuse¡ea, ingeniozitatea si elegan¡a punerii în paginå, versurile si proza alternând cu desene semnate de pictori si graficieni la fel de valorosi ca autorii textelor. La a doua privire, impresiona galeria numelor celebre, de pe toate meridianele, incluse în aceastå antologie a excelen¡ei. Dar abia citind cartea si privind de aproape fiecare ilustratie, te påtrundeai de spiritul ludic care face atât de simpaticå aceastå imersiune totalå într-o lume a ingenuitåtii si sinceritåtii, a nevinovåtiei si a cåldurii sufletesti, simteai cå te desprinzi de tot ce este råu si urât, în compania unor oamenii cu adevårat mari care n-au uitat niciodatå ce înseamnå så fii copil, nu si-au pierdut cheful de joacå si au cultivat cu har bucuriile simple.
Nici pânå în 1972 si nici din 1972 încoace nu s-a mai publicat în România ceva care så semene cu aceastå antologie a puritåtii si a gingåsiei. Intre timp, înså, opera lui Iordan Chimet a fåcut si ea o carierå sui-generis. Sute, poate de mii de citititori care au emigrat dupå aceea din România, au luat-o cu ei, desi cântårea nepermis de greu în bagajul minuscul îngåduit de statul comunist celor care påråseau definitiv tara. Era amintirea a ceea ce fusese totusi frumos, curat, într-o copilårie si o adolescentå maculate de minciuna înconjuråtoare. Mult mai mul¡i au påstrat-o în casele lor de aici ca pe o rezervå de frumuse¡e si luminå. Aståzi, a devenit aproape o raritate bibliofilå, dar si un magnet care a atras alte file de poveste, alte desene de basm, autori ilustri, între ei si laureati Nobel, au fost încântati de neasteptata modalitate de punere în valoare a unora dintre creatiile lor si, odatå cu scrisorile lor de mul¡umire si apreciere, au trimis noi contributii. O parte din corespondenta prilejuitå de Antologie a fost incluså de Iordan Chimet în Cartea prietenilor mei. Imensul material care s-a adunat pe aceastå cale asteaptå så fie asezat de autor în patru noi volume de literaturå si de graficå a inocentei.
Cinefili påtimasi mi-au spus cå au învåtat så iubeascå inteligent filmul din cartea Eroi, fantome, soricei, publicatå în 1970 (si a cårei versiune cehå a fost editatå, asa cum merita cu adevårat, ca o operå de artå). A fost (anterior Antologiei inocen¡ei, si ea mai premiatå si mai elogiatå în stråinåtate decât în tarå). primul caz în care unul dintre proiectele culturale ale lui Iordan Chimet, a avut un råsunet si urmåri surprinzåtoare, paradoxale.
In 1976, scriitorul a conceput si organizat un spectacol de înaltå tinutå si de mare efect pentru a sårbåtori bicentenarul Statelor Unite, adunând o mie de oameni în jurul Bibliotecii americane din Bucuresti, într-o vreme în care frecventarea acestei institu¡ii de culturå era aproape un delict. Mai târziu, avea så realizeze cea mai reprezentativå expozi¡ie de artå plasticå latino-americanå våzutå vreodatå în România.
Toate aceste evenimente culturale si altele, puse la cale în epoca „muncii colective” si a unei stricte ierarhii a råspunderilor au fost ini¡iate si duse la bun sfârsit de un om fårå „spate”, fårå sprijinul vreunei oficialitåti sau institutii. Ambitioasele si laborioasele proiecte, mesterite si cizelate pânå dincolo de limita superioarå a posibilului, au fost zåmislite si perfectate fårå ostenta¡ie, fårå tam-tam, în afara oricårei structuri care så le sprijine, så le înlesneascå, så le protejeze.
Iordan Chimet nu se dezmin¡ea: la fel de discretå, de modestå în aparen¡å si de eficientå fusese si participarea lui realå, dar de care nu avea så facå vreodatå caz, la rezisten¡a împotriva opresiunii comuniste. Fåcuse parte dintr-un grup care ajuta familiile celor persecutati de regim, a plåtit pentru nesupunerea lui la „comandamentele epocii” prin surghiun: a fost alungat, ani de-a rândul, dintre cei care aveau dreptul så scrie sub propria lor semnåturå sau måcar så råmânå în profesii pe måsura calificårii lor. Si-a asumat aceastå excludere, a tråit ca si cum el însusi si-ar fi ales condi¡ia si, ca si cum societatea în care nu i se îngåduise så råmânå si så se manifeste nici n-ar fi existat, a slefuit în liniste opere cu totul imune la constrângerile ei.
Nici pânå în 1989 si nici dupå 1990 nu s-a låsat recrutat de vreuna dintre coteriile mai mult sau mai pu¡in literare, nu s-a implicat în dispute între grupuri de interese, n-a fost ispitit de onoruri, de câstiguri usoare, de mondenitå¡i. Tine mult la prieteniile pe viatå pe care le cultivå ca nimeni altul, dar are prieteni, nu grupuri de prieteni. Sunt oameni ci care are afinitåti, cu care-i place så comunice si care, mai ales, împårtåsesc credinta lui în culturå, în frumos, în valori morale fundamentale.
Acest tip de tinutå, acest orgoliu nemåsurat al modestiei, al incoruptibilitåtii, al detasårii de meschinåriile datului din coate, au fost din totdeauna si sunt si aståzi incompatibile cu o existentå usoarå, înlesnitå. In anii ’60 – ’80, Iordan Chimet invoca dreptul omului de a fi liber si de a-si cåuta fericirea, de a fi demn si de a nu se supune dictaturii, scriind despre westernuri, despre desene animate si despre comedia burlescå, despre grafica americanå si despre exemplul artistilor plastici latino-americani, abordând în råspår teme tabu. Dupå 1990, când oricine putea scrie oricum despre orice, a renuntat la abordårile oblice si a publicat, una dupå alta, cårtile care påreau så-si fi asteptat de multå vreme rândul pentru a marca Iesirea din labirint. Este vorba de dictionarul-sintezå al identitå¡ii românesti intitulat Dreptul la memorie (patru volume), de antologia Momentul adevårului, de cårtile despre Mihail Sebastian si despre volumul de eseuri Cele douå Europe, cele douå Românii.
Caracteristicå pentru personalitatea iesitå din comun a lui Iordan Chimet este råmânerea lui în afara rândurilor si dupå ce fosti diziden¡i si noi converti¡i la anticomunism s-au avântat în cruciadele „societåtii civile”, o formulå de luptå politicå deghizatå în apolitism. Refuzând si de data aceasta ideia de înregimentare, si-a structurat, de fapt, toate demersurile publicistice în jurul ideii de societate normalå, cu adevårat „civilå”, o societate democraticå fidelå celor mai bune dintre modelele de gândire si comportament din România antebelicå. Atunci exista, functiona, se fåcea simtitå –tine el så aminteascå – societatea civilå care a supravie¡uit si sub regimul dictatorial din anii celui de-al doilea råzboi mondial, opunându-i-se si opunându-se mai cu seamå celor ce se stråduiau så întoarcå tara cu fata spre trecut, spre întuneric. Nimeni n-a scris atât de råspicat, atât de îndurerat, despre nedreapta evaluare a experientei democratice a României de cåtre o anume categorie puternicå, dominantå, de elitisti contemporani.
Este, din nou, o atitudine în råspår, o raportare polemicå la noile conformisme si la manifestårile de intolerantå, de îngustime de spirit, ale nostalgicilor unui pontificat cultural care, de fapt, nici måcar n-a existat, intelectualitatea româneascå din anii premergåtori celui de-al doilea råzboi mondial fiind – si în majoritatea ei si prin cei mai influen¡i si valorosi exponenti – refractarå la extremismele de dreapta, de stânga si de pe orice alte buze ale pråpastiei. Pentru Iordan Chimet, „România normalå” a fost o „Românie moralå” care „nu s-a låsat intimidatå si si-a apårat statutul modern de societate la care au aspirat în secolul precedent generatiile cultivate”. Departe de influen¡a care i se atribuie aståzi, „grupul de emuli ai lui Nae Ionescu, cunoscut aståzi sub numele de Tânåra generatie, de care se face atâta caz aståzi, acordându-i-se o notorietate si o influentå de care nu s-a bucurat în timpul existen¡ei sale”... „n-a fost o generatie culturalå, cum pare så creadå, uneori, noua criticå literarå din zilele noastre”.
Precisa, documentata corectare a analizei valorilor si a mentalitåtilor interbelice nu avea cum så råmânå nesanctionatå de noua nomenclaturå culturalå, intolerantå cu iconoclastii nedoritori så se prosterneze în fa¡a celor aureolati de ea post-mortem ca lideri de opinie într-un trecut în care fuseserå nesemnificativi si într-un prezent si un viitor care trebuie så le treacå cu vederea, nu så le ridice în slåvi, råtåcirile tinere¡ii. Din nou, Iordan Chimet îsi plåteste nonconformismul printr-o perfidå dar implacabilå marginalizare. Degeaba l-am cåuta în Academia Românå sau în oricare dintre institu¡iile care fac si desfac în materie de culturå, noii istorici ai literaturii îl ignorå sau, în cel mai bun caz, îl minimalizeazå. Tot de unul singur, în continuare sårac, la fel de demn, mereu dispus så punå la cale proiecte culturale imaginative, se ocupå de valorificarea creatiei poetilor de limbå germanå din Bucovina, ajutå pictori români så se facå cunoscuti în afara tårii, editeazå opere uitate, face nenumårate alte lucruri care nu aduc nici bani, nici glorie, nici notorietate, dar îi dau satisfactia de a-si fi îndeplinit datoria fatå de cultura si fatå de civlizatia tårii sale.
Mi-am dat seama de permanenta tineretii lui spirituale, de preocuparea lui fatå de viitorul noilor generatii, dar si de intransigen¡a lui fatå de orice imposturå si fatå de orice abatere de la onestitatea intelectualå, moralå, esteticå, urmårind modul în care tine så-si exercite mandatul de presedinte al juriului concursului de eseuri lansat de Clubul Kiwanis Bucuresti. Trei ani de-a rândul, a citit sute de texte scrise de elevi de liceu. Le ierahizeazå în functie de autenticitatea tråirilor si de capacitatea de a exprima ståri de spirit si sentimente tråite, nu simulate. Apreciazå fronda spiritualå, dar detestå cinismul, pedanteria, îi depisteazå fårå gres pe tocilarii si pe plagiatorii care – singuri sau ajutati de pårinti sau de profesori – fac paradå de o falså erudi¡ie. Cautå cu febrilitate, în aceste mostre de gândire tânårå, semnele unui elan, al unor nåzuinte si fråmântåri care så-i spulbere teama de marasmul prevestit de noua idolatrizare, pe de-o parte a Vt¡elului de aur, pe de altå parte a apostolilor obscurantismului.
Marea carte a lui Iordan Chimet, „cartea numitå VIATA”, este ca si cartea de cåpåtâi pe care a dåruit-o bibliotecii personale a fiecåruia dintre noi, un elogiu al Inocen¡ei, al Binelui din om nealterat de agresiunea råutåtilor din lume. Ea continuå så se scrie fårå rabaturi de calitate si fårå a avea nevoie de retusuri. Tipograful så aibå råbdare, multå råbdare!
Felicia Antip
„Cartea mea preferatå e VIATA. Nu existå carte mai mare, mai importantå, pe care så-ti pui numele. Viata tråitå ca om liber… Chiar în Infern – si noi am parcurs Infernul – s-a putut tråi astfel. Desigur, plåtind din greu, nu era posibil altfel, cu jertfe, cu riscuri, cu dureri, cu disperåri… dar s-a putut. Sacrificând câte din clipele vie¡ii – ani, vârste, sacrificând, o, Doamne, uneori chiar arta si atâtea dintre bucuriile existen¡ei. Ei bine, a meritat totul, nu regret nimic. E o carte, practic, terminatå. Acum, îmi pregåtesc notitele pentru epilog. Cel putin tipograful acestei cårti – tipograful divin – nu e gråbit, asteaptå så-i predai manuscrisul când va fi gata.”
IORDAN CHIMET – Interviu acordat lui B. Elvin în august 1991
Iordan Chimet este un ireductibil încåpåtânat. Nimeni si nimic nu l-ar putea face så creadå cå n-are dreptate, cå adevårurile lui nu sunt singurele posibile. Tot ce-a tråit si a întreprins, tot ce-a gândit si a scris îl singularizeazå si chiar îl însingureazå, pentru cå nu l-a interesat niciodatå dacå ideile si credin¡ele lui sunt sau nu pe placul altora, în acord cu vreo tendintå sau „linie” Nu se abate nici cu o iotå de la sistemul de valori – perfect structurat, strict, întemeiat pe cele mai generoase principii ale umanismului, democratiei si libertåtii de constiin¡å si în acelasi timp foarte personal, al lui si numai al lui – pe care si-a întemeiat considerabila operå culturalå. O performantå unicå îl distinge, pe de-o parte, de toti cei care, din intransigentå, au refuzat, la fel ca el, orice compromis si, pe de altå parte, de toti cei care au realizat, la fel ca el, creatii depåsind cu mult plafoane impuse: råmânând tot timpul în afara rândurilor, acceptându-si situa¡ia de pus la index, de inapt pentru functii, stipendii, onoruri, a reusit totusi, prin perseveren¡a care-l face så fie ceea ce este, så dea culturii românesti opere si momente de referintå în domenii diverse într-o vreme când aproape nimeni nu îndråznea så abordeze temele alese de el, så stabileascå legåturi strânse cu mai multe figuri de prim plan ale culturii mondiale decât orice alt român, determinându-le så se implice direct în originalele lui demersuri si så fie considerat un reper spiritual de elita mai multor genera¡ii de cititori.
Antologia inocen¡ei, numele sub care-si aminteste toatå lumea de Cele 12 luni ale visului, cea mai cunoscutå dintre cår¡ile dåruite nouå, copiilor si nepo¡ilor nostri de Iordan Chimet, este o chintesentå a tuturor însusirilor si efectelor enumerate mai sus. In 1972, când a apårut, a frapat în primul rând prin frumuse¡ea, ingeniozitatea si elegan¡a punerii în paginå, versurile si proza alternând cu desene semnate de pictori si graficieni la fel de valorosi ca autorii textelor. La a doua privire, impresiona galeria numelor celebre, de pe toate meridianele, incluse în aceastå antologie a excelen¡ei. Dar abia citind cartea si privind de aproape fiecare ilustratie, te påtrundeai de spiritul ludic care face atât de simpaticå aceastå imersiune totalå într-o lume a ingenuitåtii si sinceritåtii, a nevinovåtiei si a cåldurii sufletesti, simteai cå te desprinzi de tot ce este råu si urât, în compania unor oamenii cu adevårat mari care n-au uitat niciodatå ce înseamnå så fii copil, nu si-au pierdut cheful de joacå si au cultivat cu har bucuriile simple.
Nici pânå în 1972 si nici din 1972 încoace nu s-a mai publicat în România ceva care så semene cu aceastå antologie a puritåtii si a gingåsiei. Intre timp, înså, opera lui Iordan Chimet a fåcut si ea o carierå sui-generis. Sute, poate de mii de citititori care au emigrat dupå aceea din România, au luat-o cu ei, desi cântårea nepermis de greu în bagajul minuscul îngåduit de statul comunist celor care påråseau definitiv tara. Era amintirea a ceea ce fusese totusi frumos, curat, într-o copilårie si o adolescentå maculate de minciuna înconjuråtoare. Mult mai mul¡i au påstrat-o în casele lor de aici ca pe o rezervå de frumuse¡e si luminå. Aståzi, a devenit aproape o raritate bibliofilå, dar si un magnet care a atras alte file de poveste, alte desene de basm, autori ilustri, între ei si laureati Nobel, au fost încântati de neasteptata modalitate de punere în valoare a unora dintre creatiile lor si, odatå cu scrisorile lor de mul¡umire si apreciere, au trimis noi contributii. O parte din corespondenta prilejuitå de Antologie a fost incluså de Iordan Chimet în Cartea prietenilor mei. Imensul material care s-a adunat pe aceastå cale asteaptå så fie asezat de autor în patru noi volume de literaturå si de graficå a inocentei.
Cinefili påtimasi mi-au spus cå au învåtat så iubeascå inteligent filmul din cartea Eroi, fantome, soricei, publicatå în 1970 (si a cårei versiune cehå a fost editatå, asa cum merita cu adevårat, ca o operå de artå). A fost (anterior Antologiei inocen¡ei, si ea mai premiatå si mai elogiatå în stråinåtate decât în tarå). primul caz în care unul dintre proiectele culturale ale lui Iordan Chimet, a avut un råsunet si urmåri surprinzåtoare, paradoxale.
In 1976, scriitorul a conceput si organizat un spectacol de înaltå tinutå si de mare efect pentru a sårbåtori bicentenarul Statelor Unite, adunând o mie de oameni în jurul Bibliotecii americane din Bucuresti, într-o vreme în care frecventarea acestei institu¡ii de culturå era aproape un delict. Mai târziu, avea så realizeze cea mai reprezentativå expozi¡ie de artå plasticå latino-americanå våzutå vreodatå în România.
Toate aceste evenimente culturale si altele, puse la cale în epoca „muncii colective” si a unei stricte ierarhii a råspunderilor au fost ini¡iate si duse la bun sfârsit de un om fårå „spate”, fårå sprijinul vreunei oficialitåti sau institutii. Ambitioasele si laborioasele proiecte, mesterite si cizelate pânå dincolo de limita superioarå a posibilului, au fost zåmislite si perfectate fårå ostenta¡ie, fårå tam-tam, în afara oricårei structuri care så le sprijine, så le înlesneascå, så le protejeze.
Iordan Chimet nu se dezmin¡ea: la fel de discretå, de modestå în aparen¡å si de eficientå fusese si participarea lui realå, dar de care nu avea så facå vreodatå caz, la rezisten¡a împotriva opresiunii comuniste. Fåcuse parte dintr-un grup care ajuta familiile celor persecutati de regim, a plåtit pentru nesupunerea lui la „comandamentele epocii” prin surghiun: a fost alungat, ani de-a rândul, dintre cei care aveau dreptul så scrie sub propria lor semnåturå sau måcar så råmânå în profesii pe måsura calificårii lor. Si-a asumat aceastå excludere, a tråit ca si cum el însusi si-ar fi ales condi¡ia si, ca si cum societatea în care nu i se îngåduise så råmânå si så se manifeste nici n-ar fi existat, a slefuit în liniste opere cu totul imune la constrângerile ei.
Nici pânå în 1989 si nici dupå 1990 nu s-a låsat recrutat de vreuna dintre coteriile mai mult sau mai pu¡in literare, nu s-a implicat în dispute între grupuri de interese, n-a fost ispitit de onoruri, de câstiguri usoare, de mondenitå¡i. Tine mult la prieteniile pe viatå pe care le cultivå ca nimeni altul, dar are prieteni, nu grupuri de prieteni. Sunt oameni ci care are afinitåti, cu care-i place så comunice si care, mai ales, împårtåsesc credinta lui în culturå, în frumos, în valori morale fundamentale.
Acest tip de tinutå, acest orgoliu nemåsurat al modestiei, al incoruptibilitåtii, al detasårii de meschinåriile datului din coate, au fost din totdeauna si sunt si aståzi incompatibile cu o existentå usoarå, înlesnitå. In anii ’60 – ’80, Iordan Chimet invoca dreptul omului de a fi liber si de a-si cåuta fericirea, de a fi demn si de a nu se supune dictaturii, scriind despre westernuri, despre desene animate si despre comedia burlescå, despre grafica americanå si despre exemplul artistilor plastici latino-americani, abordând în råspår teme tabu. Dupå 1990, când oricine putea scrie oricum despre orice, a renuntat la abordårile oblice si a publicat, una dupå alta, cårtile care påreau så-si fi asteptat de multå vreme rândul pentru a marca Iesirea din labirint. Este vorba de dictionarul-sintezå al identitå¡ii românesti intitulat Dreptul la memorie (patru volume), de antologia Momentul adevårului, de cårtile despre Mihail Sebastian si despre volumul de eseuri Cele douå Europe, cele douå Românii.
Caracteristicå pentru personalitatea iesitå din comun a lui Iordan Chimet este råmânerea lui în afara rândurilor si dupå ce fosti diziden¡i si noi converti¡i la anticomunism s-au avântat în cruciadele „societåtii civile”, o formulå de luptå politicå deghizatå în apolitism. Refuzând si de data aceasta ideia de înregimentare, si-a structurat, de fapt, toate demersurile publicistice în jurul ideii de societate normalå, cu adevårat „civilå”, o societate democraticå fidelå celor mai bune dintre modelele de gândire si comportament din România antebelicå. Atunci exista, functiona, se fåcea simtitå –tine el så aminteascå – societatea civilå care a supravie¡uit si sub regimul dictatorial din anii celui de-al doilea råzboi mondial, opunându-i-se si opunându-se mai cu seamå celor ce se stråduiau så întoarcå tara cu fata spre trecut, spre întuneric. Nimeni n-a scris atât de råspicat, atât de îndurerat, despre nedreapta evaluare a experientei democratice a României de cåtre o anume categorie puternicå, dominantå, de elitisti contemporani.
Este, din nou, o atitudine în råspår, o raportare polemicå la noile conformisme si la manifestårile de intolerantå, de îngustime de spirit, ale nostalgicilor unui pontificat cultural care, de fapt, nici måcar n-a existat, intelectualitatea româneascå din anii premergåtori celui de-al doilea råzboi mondial fiind – si în majoritatea ei si prin cei mai influen¡i si valorosi exponenti – refractarå la extremismele de dreapta, de stânga si de pe orice alte buze ale pråpastiei. Pentru Iordan Chimet, „România normalå” a fost o „Românie moralå” care „nu s-a låsat intimidatå si si-a apårat statutul modern de societate la care au aspirat în secolul precedent generatiile cultivate”. Departe de influen¡a care i se atribuie aståzi, „grupul de emuli ai lui Nae Ionescu, cunoscut aståzi sub numele de Tânåra generatie, de care se face atâta caz aståzi, acordându-i-se o notorietate si o influentå de care nu s-a bucurat în timpul existen¡ei sale”... „n-a fost o generatie culturalå, cum pare så creadå, uneori, noua criticå literarå din zilele noastre”.
Precisa, documentata corectare a analizei valorilor si a mentalitåtilor interbelice nu avea cum så råmânå nesanctionatå de noua nomenclaturå culturalå, intolerantå cu iconoclastii nedoritori så se prosterneze în fa¡a celor aureolati de ea post-mortem ca lideri de opinie într-un trecut în care fuseserå nesemnificativi si într-un prezent si un viitor care trebuie så le treacå cu vederea, nu så le ridice în slåvi, råtåcirile tinere¡ii. Din nou, Iordan Chimet îsi plåteste nonconformismul printr-o perfidå dar implacabilå marginalizare. Degeaba l-am cåuta în Academia Românå sau în oricare dintre institu¡iile care fac si desfac în materie de culturå, noii istorici ai literaturii îl ignorå sau, în cel mai bun caz, îl minimalizeazå. Tot de unul singur, în continuare sårac, la fel de demn, mereu dispus så punå la cale proiecte culturale imaginative, se ocupå de valorificarea creatiei poetilor de limbå germanå din Bucovina, ajutå pictori români så se facå cunoscuti în afara tårii, editeazå opere uitate, face nenumårate alte lucruri care nu aduc nici bani, nici glorie, nici notorietate, dar îi dau satisfactia de a-si fi îndeplinit datoria fatå de cultura si fatå de civlizatia tårii sale.
Mi-am dat seama de permanenta tineretii lui spirituale, de preocuparea lui fatå de viitorul noilor generatii, dar si de intransigen¡a lui fatå de orice imposturå si fatå de orice abatere de la onestitatea intelectualå, moralå, esteticå, urmårind modul în care tine så-si exercite mandatul de presedinte al juriului concursului de eseuri lansat de Clubul Kiwanis Bucuresti. Trei ani de-a rândul, a citit sute de texte scrise de elevi de liceu. Le ierahizeazå în functie de autenticitatea tråirilor si de capacitatea de a exprima ståri de spirit si sentimente tråite, nu simulate. Apreciazå fronda spiritualå, dar detestå cinismul, pedanteria, îi depisteazå fårå gres pe tocilarii si pe plagiatorii care – singuri sau ajutati de pårinti sau de profesori – fac paradå de o falså erudi¡ie. Cautå cu febrilitate, în aceste mostre de gândire tânårå, semnele unui elan, al unor nåzuinte si fråmântåri care så-i spulbere teama de marasmul prevestit de noua idolatrizare, pe de-o parte a Vt¡elului de aur, pe de altå parte a apostolilor obscurantismului.
Marea carte a lui Iordan Chimet, „cartea numitå VIATA”, este ca si cartea de cåpåtâi pe care a dåruit-o bibliotecii personale a fiecåruia dintre noi, un elogiu al Inocen¡ei, al Binelui din om nealterat de agresiunea råutåtilor din lume. Ea continuå så se scrie fårå rabaturi de calitate si fårå a avea nevoie de retusuri. Tipograful så aibå råbdare, multå råbdare!
Felicia Antip
Strazile copilariei- de Edelina Sterling-Stoian
- STRAZILE COPILARIEI -
Motto: "Nu se poate sa nu revad acum Bacaul.
Vor unii sa ma creada sau nu, vor
unii sa ma iubeasca sau nu, eu nu
pot trai multa vreme fara strazile
copilariei"
(Silvia Marcovici, intr-un interview acordat lui Iosif Sava in
"Muzicantii pe acoperis - muzicieni evrei la noi si in lume".
Editura Hasefer, Bucuresti 1995)
*
Fintina de pe malul Bistritei cu galeata de lemn si cana de
tabla, legata cu lant. Inca imi place sa beau apa rece din cani de
metal, miroase a riu si padure. Mama lua rufele sa le spele in
Bistrita, noi, copiii, ne jucam punindu-le pe plute, sa se zvinte. Am
vazut un plutas in camasoi, gol de la briu in jos, m-am speriat, nu
mai vazusem asa ceva, am fugit la mama sa-i spun ca e "un om mare" pe
pluta, ii atirna un animal rau pe burta, precis il doare, mama mi-a
spus sa fiu cuminte si sa ma intorc la joaca.
Gangul dinspre strada, unde il asteptam pe tata sa se intoarca acasa.
Imbracam frumos papusile, le aliniam la intrare si le spuneam sa stea
cuminti ca vine tata. Ne lua pe toate in brate si intra cu noi,
ciorchine, in casa.
Rafturile din bucatarie cu borcane de dulceata, serbet, untura
de gisca. Le-am rasturnat hirjonindu-ma cu fratele meu. Au cazut cu
tot cu raft, praf s-au facut. Mama nu ne-a certat, statea muta intr-un
colt si plingea, se facuse tandari munca ei de un an. Mai bine ne-ar
fi certat.
Baietelul vecinilor de care eram indragostita. Ma piteam sub
fereastra lui si-l fluieram sa vina la joaca, eram sigura ca asa fac
indragostitii care se iubesc romantic. Intr-o dimineata, vazind ca nu
iese, m-am ridicat pe virfuri sa ma uit in camera: era intins pe pat
cu burta in jos, doctorul tocmai ii punea termometrul in poponet. Nu
l-am mai iubit.
Strada larga, pomii de pe margini, zapada care scirtiia, sania cu cai
cu care ne duceam la gara s-o asteptam pe Tante Anutza, de la Piatra
Neamtz, sora tatei. Parfumata, eleganta, vesela si frumoasa, fusese
Miss Moldova. Cam prostuta. Avea sutiene "fara capac" ca niste hamuri
(tinea sa i se vada sfircurile prin bluzele de matase moaaale), papuci
de casa cu tocul inalt si o multime de borcanase cu creme care
miroseau frumos. De cite ori intru intr-un magazin de cosmetica, am
senzatia ca Tante Anutza e linga mine. A murit nu de mult la Nazareth,
devenise aproape cheala.
Oraselul copiilor. Brazi inalti, ghirlande de becuri colorate, casute
de pitici in forma de ciuperca, "darurile" atirnate in pomi, cutii
goale frumos impachetate. Gogosile fierbinti, vinzatorul mustacios, cu
obrajii rumeni, le pescuia cu linguroiul din cazanul cu ulei incins si
ni le servea pudrate cu zahar intr-o bucatica de hirtie, sa nu ne
murdarim degetele. Pentru mai multa siguranta, mama ni le freca mereu
cu batista.
Alvita din fata cinematografului "Timpuri noi". Abia asteptam sa se
termine filmul sa-mi primesc portia. Siropul de 50 de bani, de lamiie
sau zmeura. Nu ma puteam decide, imi placeau la fel de mult.
Vinzatoarea mi le amesteca juma'juma, mama imi dadea bani numai pentru
un pahar.
Plimbarea din "centru". O uram si eu si fratele meu, prea ne
dichiseau: sosete albe trei-sferturi cu ciucuri, pantofi bine
lustruiti, mama imi pieptana coditele pina incepea sa ma doara capul,
apoi aranja freza fratelui meu care ma privea cu furie si scotea
limba, pe cineva trebuia sa se razbune. Parintii se intilneau cu
cunostinte, stateau la taifas in mijlocul strazii, noi ne plictiseam
de moarte. Ne distram catarindu-ne pe statuia lui Vasile Roaita, odata
era sa-mi intre in git sirena, ma impinsese fratele meu prea sus si
nu-mi mai dadea drumul.
Globul de cristal (ce minunatie de culori!) pe care l-am furat
de la vecina noastra de vizavi, doamna Brandes (barbatului ei ii
lipsea un picior, il calcase trenul, dupa accident devenise artagos si
se apucase de crosetat, "e bun pentru nervi" ne asigura doamna
Brandes). S-a suparat pe mine. Nu pentru ca furasem globul, ci pentru
ca nu i-am spus niciodata ca imi place, mi l-ar fi facut cadou. Imi
venea sa intru in pamint de rusine, m-am gindit chiar sa ma sinucid,
mi-i imaginam pe toti cum vor plinge la inmormintarea mea. Cind i-a
venit mamei rindul sa plinga, am renuntat si nu m-am mai sinucis.
Strada Florilor. Acolo locuia doamna Pintilescu, invatatoarea
dintr-a doua. Ma iubea pentru ca raspundeam repede in clasa, altii se
gindeau prea mult. Ma chema uneori la ea, in gradina, stia ca imi plac
bujorii, ma intorceam acasa fericita, cu un buchet mare de bujori.
Dormeam cu buchetul.
Edelina Sterling-Stoian
Motto: "Nu se poate sa nu revad acum Bacaul.
Vor unii sa ma creada sau nu, vor
unii sa ma iubeasca sau nu, eu nu
pot trai multa vreme fara strazile
copilariei"
(Silvia Marcovici, intr-un interview acordat lui Iosif Sava in
"Muzicantii pe acoperis - muzicieni evrei la noi si in lume".
Editura Hasefer, Bucuresti 1995)
*
Fintina de pe malul Bistritei cu galeata de lemn si cana de
tabla, legata cu lant. Inca imi place sa beau apa rece din cani de
metal, miroase a riu si padure. Mama lua rufele sa le spele in
Bistrita, noi, copiii, ne jucam punindu-le pe plute, sa se zvinte. Am
vazut un plutas in camasoi, gol de la briu in jos, m-am speriat, nu
mai vazusem asa ceva, am fugit la mama sa-i spun ca e "un om mare" pe
pluta, ii atirna un animal rau pe burta, precis il doare, mama mi-a
spus sa fiu cuminte si sa ma intorc la joaca.
Gangul dinspre strada, unde il asteptam pe tata sa se intoarca acasa.
Imbracam frumos papusile, le aliniam la intrare si le spuneam sa stea
cuminti ca vine tata. Ne lua pe toate in brate si intra cu noi,
ciorchine, in casa.
Rafturile din bucatarie cu borcane de dulceata, serbet, untura
de gisca. Le-am rasturnat hirjonindu-ma cu fratele meu. Au cazut cu
tot cu raft, praf s-au facut. Mama nu ne-a certat, statea muta intr-un
colt si plingea, se facuse tandari munca ei de un an. Mai bine ne-ar
fi certat.
Baietelul vecinilor de care eram indragostita. Ma piteam sub
fereastra lui si-l fluieram sa vina la joaca, eram sigura ca asa fac
indragostitii care se iubesc romantic. Intr-o dimineata, vazind ca nu
iese, m-am ridicat pe virfuri sa ma uit in camera: era intins pe pat
cu burta in jos, doctorul tocmai ii punea termometrul in poponet. Nu
l-am mai iubit.
Strada larga, pomii de pe margini, zapada care scirtiia, sania cu cai
cu care ne duceam la gara s-o asteptam pe Tante Anutza, de la Piatra
Neamtz, sora tatei. Parfumata, eleganta, vesela si frumoasa, fusese
Miss Moldova. Cam prostuta. Avea sutiene "fara capac" ca niste hamuri
(tinea sa i se vada sfircurile prin bluzele de matase moaaale), papuci
de casa cu tocul inalt si o multime de borcanase cu creme care
miroseau frumos. De cite ori intru intr-un magazin de cosmetica, am
senzatia ca Tante Anutza e linga mine. A murit nu de mult la Nazareth,
devenise aproape cheala.
Oraselul copiilor. Brazi inalti, ghirlande de becuri colorate, casute
de pitici in forma de ciuperca, "darurile" atirnate in pomi, cutii
goale frumos impachetate. Gogosile fierbinti, vinzatorul mustacios, cu
obrajii rumeni, le pescuia cu linguroiul din cazanul cu ulei incins si
ni le servea pudrate cu zahar intr-o bucatica de hirtie, sa nu ne
murdarim degetele. Pentru mai multa siguranta, mama ni le freca mereu
cu batista.
Alvita din fata cinematografului "Timpuri noi". Abia asteptam sa se
termine filmul sa-mi primesc portia. Siropul de 50 de bani, de lamiie
sau zmeura. Nu ma puteam decide, imi placeau la fel de mult.
Vinzatoarea mi le amesteca juma'juma, mama imi dadea bani numai pentru
un pahar.
Plimbarea din "centru". O uram si eu si fratele meu, prea ne
dichiseau: sosete albe trei-sferturi cu ciucuri, pantofi bine
lustruiti, mama imi pieptana coditele pina incepea sa ma doara capul,
apoi aranja freza fratelui meu care ma privea cu furie si scotea
limba, pe cineva trebuia sa se razbune. Parintii se intilneau cu
cunostinte, stateau la taifas in mijlocul strazii, noi ne plictiseam
de moarte. Ne distram catarindu-ne pe statuia lui Vasile Roaita, odata
era sa-mi intre in git sirena, ma impinsese fratele meu prea sus si
nu-mi mai dadea drumul.
Globul de cristal (ce minunatie de culori!) pe care l-am furat
de la vecina noastra de vizavi, doamna Brandes (barbatului ei ii
lipsea un picior, il calcase trenul, dupa accident devenise artagos si
se apucase de crosetat, "e bun pentru nervi" ne asigura doamna
Brandes). S-a suparat pe mine. Nu pentru ca furasem globul, ci pentru
ca nu i-am spus niciodata ca imi place, mi l-ar fi facut cadou. Imi
venea sa intru in pamint de rusine, m-am gindit chiar sa ma sinucid,
mi-i imaginam pe toti cum vor plinge la inmormintarea mea. Cind i-a
venit mamei rindul sa plinga, am renuntat si nu m-am mai sinucis.
Strada Florilor. Acolo locuia doamna Pintilescu, invatatoarea
dintr-a doua. Ma iubea pentru ca raspundeam repede in clasa, altii se
gindeau prea mult. Ma chema uneori la ea, in gradina, stia ca imi plac
bujorii, ma intorceam acasa fericita, cu un buchet mare de bujori.
Dormeam cu buchetul.
Edelina Sterling-Stoian
Bazar...de la Edelina Sterling Stoian
BAZAR
Senzatiile, imaginile, zgomotele, aromele te coplesesc, pun stapinire pe tine. Culori vii, stridente iti atrag privirile, strigatele negustorilor iti strapung timpanele, miresmele te ametesc. E poate singurul loc unde exista inca posibilitatea de a calatori in trecut. Bazarul oriental, simbol al culturii islamice, atrage ca un magnet turistii occidentali. Dar nu toate bazarurile sint identice, nici macar nu se numesc la fel.
In tarile Magrebului, Maroc, Tunisia si Algeria, unde si-a lasat amprenta puterea coloniala franceza, labirintul de stradute inguste, pe care se inghesuie magazine, pravalioare si dughene se numeste SUK, in araba – piata. Din Marrakesh pina la Damasc, din Ierusalim pina la Istanbul, din Beirut pina la Baghdad - toate bazarurile au, insa, ceva in comun si anume - tocmeala. Obicei vechi de cind lumea, de cind se facea negot in zona Nilului, la Tigru si Eufrat. Peninsula araba a devenit iute centrul comertului international cu alimente, textile, metale, pietre pretioase, arme si mai tirziu cu parfumuri, condimente din India, matase din China. Negutatorii erau navigatorii, pietele erau corabiile. Pina cind, in anul 550 inainte de Hristos, vechii persani au inventat primul sistem postal international. Pe o distanta de 2.700 de kilometri, de-a lungul asa-numitei cai regale, incepind din Susa, capitala de atunci a Persiei, trecind prin Armenia, Kappadokia (actuala Turcie), pina in Frigia si Lidia in partea de apus a Asiei Mici, la fiecare 25 de kilometri au fost construite hanuri unde zi si noapte poposeau negutatorii pentru a-si vinde marfa si a-si continua apoi drumul. Acestea au fost inceputurile bazarului. Dar traditia bazarului, asa cum il cunoastem astazi, a aparut dupa moartea profetului Mohammed, in anul 632 dupa Hristos, odata cu extinderea vertiginioasa a Islamului.
Bazarul oriental functioneaza conform unei supreme legi nescrise, a carei respectare este obligatorie atit pentru negustori, cit si pentru cumparatori. Tocmeala. O adevarata arta: clientul trebuie sa para indiferent, neinteresat, cu atit mai neinteresat cu cit negustorul incearca sa-si ridice in slavi marfa. In fiecare bazar, din Magreb pina in Asia Mica, marfurile pentru turisti sint aceleasi: vase de arama, covoare, haine de piele, obiecte din ceramica, rochii brodate cu motive folclorice, imitatii ieftine de ceasuri si genti.. Cind incep sa va iasa in cale dughene cu legume, condimente, papuci din plastic, tenisi ieftini, macelarii de doi metri patrati si frizerii nu cu mult mai mari, cizmari si croitori – inseamna ca ati ajuns in bazarul localnicilor, unde doar arareori se mai rataceste cite un turist in cautare de bijuterii sau parfumuri. Deschide un flacon pe care scrie: parfum de lotus, il adulmeca nerabdator sa patrunda vraja Orientului si constata surprins ca mult-laudatul parfum exotic nu e altceva decit apa chioara. Riscurile şi farmecul bazarului...
Edelina Sterling-Stoian
Senzatiile, imaginile, zgomotele, aromele te coplesesc, pun stapinire pe tine. Culori vii, stridente iti atrag privirile, strigatele negustorilor iti strapung timpanele, miresmele te ametesc. E poate singurul loc unde exista inca posibilitatea de a calatori in trecut. Bazarul oriental, simbol al culturii islamice, atrage ca un magnet turistii occidentali. Dar nu toate bazarurile sint identice, nici macar nu se numesc la fel.
In tarile Magrebului, Maroc, Tunisia si Algeria, unde si-a lasat amprenta puterea coloniala franceza, labirintul de stradute inguste, pe care se inghesuie magazine, pravalioare si dughene se numeste SUK, in araba – piata. Din Marrakesh pina la Damasc, din Ierusalim pina la Istanbul, din Beirut pina la Baghdad - toate bazarurile au, insa, ceva in comun si anume - tocmeala. Obicei vechi de cind lumea, de cind se facea negot in zona Nilului, la Tigru si Eufrat. Peninsula araba a devenit iute centrul comertului international cu alimente, textile, metale, pietre pretioase, arme si mai tirziu cu parfumuri, condimente din India, matase din China. Negutatorii erau navigatorii, pietele erau corabiile. Pina cind, in anul 550 inainte de Hristos, vechii persani au inventat primul sistem postal international. Pe o distanta de 2.700 de kilometri, de-a lungul asa-numitei cai regale, incepind din Susa, capitala de atunci a Persiei, trecind prin Armenia, Kappadokia (actuala Turcie), pina in Frigia si Lidia in partea de apus a Asiei Mici, la fiecare 25 de kilometri au fost construite hanuri unde zi si noapte poposeau negutatorii pentru a-si vinde marfa si a-si continua apoi drumul. Acestea au fost inceputurile bazarului. Dar traditia bazarului, asa cum il cunoastem astazi, a aparut dupa moartea profetului Mohammed, in anul 632 dupa Hristos, odata cu extinderea vertiginioasa a Islamului.
Bazarul oriental functioneaza conform unei supreme legi nescrise, a carei respectare este obligatorie atit pentru negustori, cit si pentru cumparatori. Tocmeala. O adevarata arta: clientul trebuie sa para indiferent, neinteresat, cu atit mai neinteresat cu cit negustorul incearca sa-si ridice in slavi marfa. In fiecare bazar, din Magreb pina in Asia Mica, marfurile pentru turisti sint aceleasi: vase de arama, covoare, haine de piele, obiecte din ceramica, rochii brodate cu motive folclorice, imitatii ieftine de ceasuri si genti.. Cind incep sa va iasa in cale dughene cu legume, condimente, papuci din plastic, tenisi ieftini, macelarii de doi metri patrati si frizerii nu cu mult mai mari, cizmari si croitori – inseamna ca ati ajuns in bazarul localnicilor, unde doar arareori se mai rataceste cite un turist in cautare de bijuterii sau parfumuri. Deschide un flacon pe care scrie: parfum de lotus, il adulmeca nerabdator sa patrunda vraja Orientului si constata surprins ca mult-laudatul parfum exotic nu e altceva decit apa chioara. Riscurile şi farmecul bazarului...
Edelina Sterling-Stoian
Saturday, June 24, 2006
Valahul din Sinai, corespondenta de la Edelina Sterling-Stoian
Valahul din Sinai
'Cine nu cunoaste amaraciunea vietii, nu-i poate aprecia dulceata,
spune un proverb beduin'. Proverb devenit un ritual al legendarei
ospitalitati a beduinilor. Cei care ii viziteaza in peninsula Sinai,
in pustiul Neghev din sudul Israelului, in Egipt, Iordania, Siria,
Maroc sau Sudan, sint intimpinati cu o cafea tare si amara, fiind
serviti apoi cu ceai fierbinte si dulce.
Cuvintul 'beduin', patruns in limba romana prin filiera franceza, isi
are originea in limba araba - 'badu' sau 'bedu' insemnind 'locuitori
ai pustiului' - si sugereaza celor mai multi chipuri aspre, arse de
soare, straie negre fluturind in vintul fierbinte al pustiului,
nisipuri miscatoare, caravane. Timp de secole astfel de imagini nu au
fost departe de adevar. In pustiurile din Orientul Mijlociu si din
nordul Africii numeroasele triburi de beduini nomazi strabateau
deshertul cu camilele si turmele de oi si capre, mereu in cautarea
unor oaze, a unui teren fertil. In secolul 20 camilele au fost
inlocuite treptat cu jeep-uri raminind, insa, companionul cel mai de
pret al beduinilor. Nu numai ca mijloc de transport. Ca furnizor de
lina, piele si lapte, ingredientul de baza al unei inghetate vinduta
cu succes de beduini turistilor, camila a devenit intre timp o
valoroasa moneda de schimb in tranzactii comerciale dintre triburi.
Atasamentul beduinilor fata de camila reiese nu numai din originea
cuvintului, in arabeste 'gamal', din aceeasi familie de cuvinte cu
'frumos'. Mersul leganat al camilei si-a lasat amprenta in versul
clasic al poeziei arabesti, cintecele fredonate de beduini in timp ce
inainteaza cu caravanele in deshert isi au ecoul in muzica arabeasca.
In conditiile vitrege ale pustiului, cea mai mica incalcare de
teritoriu nu era usor uitata sau iertata, iar respectul beduinilor
pentru pericolele si greutatile vietii in pustiu le-a dezvoltat un
profund simt al ospitalitatii. In linistea apasatoare si singuratatea
pustiului, simpla aparitie a unui strain este un eveniment. E
primit cu interes, curiozitate, generozitate si politete, valori
pe care nomazii continua sa puna pret si care se reflecta in
muzica, poezia si proverbele beduinilor.
Astazi, insa, imaginea locuitorilor pustiului este ambivalenta:
doar o mica parte din ei mai sint nomazi, mai ales in ultimele
decenii multi beduini, in special tinerii, renuntind la un mod de
viata strict bazat pe vechile traditii in schimbul vietii moderne.
Cultura beduinilor a supravietuit, insa, fiind apreciata din ce in
ce mai mult ca o raritate. Sistemul tribal a ramas intact, la fel
si mindria si nevoia beduinilor de libertate, de a se impotrivi
constringerilor de orice fel. A ramas neschimbat si statutul
femeilor. Ca forta de munca femeia este indispensabila, are putere
de decizie cind e vorba de copii, dar in multe privinte este
discriminata: nu are voie sa divorteze, doar barbatul poate lua o
astfel de decizie; in cazul mortii partenerului barbatul se poate
recasatori, dar femeia trebuie sa ramina vaduva toata viata si, in
lipsa sotului, sa se dedice copiilor pina la adinci batrinete...
Femei sau barbati, beduinii sint cu totii povestitori captivanti.
Uneori povestesc in... romaneste. Cel putin unul dintre ei. La
manastirea Santa Caterina din sudul Peninsulei Sinai. Cu ani in
urma, cind am vizitat manastirea impreuna cu prieteni cu care vorbeam
in romaneste, am avut surpriza de a constata ca sintem intelesi de un beduin
intilnit in cale, care ne asculta cu interes si care, folosind si citeva cuvinte
romanesti, ne-a delectat cu o poveste poate inventata, dar transmisa ca adevarata
prin viu grai din generatie in generatie. Sa fi fost oare beduinul 'roman' un urmas
al sclavilor adusi in Sinai in secolul 6 din Valahia, Bosnia si Anatolia?
Cert este ca robii adusi de Imparatul bizantin Iustinian
pentru a construi manastirea Santa Caterina s-au amestecat ulterior cu
beduinii din triburile arabesti, convertindu-se cu totii, in secolul
7, la islamism.
Edelina Sterling-Stoian
'Cine nu cunoaste amaraciunea vietii, nu-i poate aprecia dulceata,
spune un proverb beduin'. Proverb devenit un ritual al legendarei
ospitalitati a beduinilor. Cei care ii viziteaza in peninsula Sinai,
in pustiul Neghev din sudul Israelului, in Egipt, Iordania, Siria,
Maroc sau Sudan, sint intimpinati cu o cafea tare si amara, fiind
serviti apoi cu ceai fierbinte si dulce.
Cuvintul 'beduin', patruns in limba romana prin filiera franceza, isi
are originea in limba araba - 'badu' sau 'bedu' insemnind 'locuitori
ai pustiului' - si sugereaza celor mai multi chipuri aspre, arse de
soare, straie negre fluturind in vintul fierbinte al pustiului,
nisipuri miscatoare, caravane. Timp de secole astfel de imagini nu au
fost departe de adevar. In pustiurile din Orientul Mijlociu si din
nordul Africii numeroasele triburi de beduini nomazi strabateau
deshertul cu camilele si turmele de oi si capre, mereu in cautarea
unor oaze, a unui teren fertil. In secolul 20 camilele au fost
inlocuite treptat cu jeep-uri raminind, insa, companionul cel mai de
pret al beduinilor. Nu numai ca mijloc de transport. Ca furnizor de
lina, piele si lapte, ingredientul de baza al unei inghetate vinduta
cu succes de beduini turistilor, camila a devenit intre timp o
valoroasa moneda de schimb in tranzactii comerciale dintre triburi.
Atasamentul beduinilor fata de camila reiese nu numai din originea
cuvintului, in arabeste 'gamal', din aceeasi familie de cuvinte cu
'frumos'. Mersul leganat al camilei si-a lasat amprenta in versul
clasic al poeziei arabesti, cintecele fredonate de beduini in timp ce
inainteaza cu caravanele in deshert isi au ecoul in muzica arabeasca.
In conditiile vitrege ale pustiului, cea mai mica incalcare de
teritoriu nu era usor uitata sau iertata, iar respectul beduinilor
pentru pericolele si greutatile vietii in pustiu le-a dezvoltat un
profund simt al ospitalitatii. In linistea apasatoare si singuratatea
pustiului, simpla aparitie a unui strain este un eveniment. E
primit cu interes, curiozitate, generozitate si politete, valori
pe care nomazii continua sa puna pret si care se reflecta in
muzica, poezia si proverbele beduinilor.
Astazi, insa, imaginea locuitorilor pustiului este ambivalenta:
doar o mica parte din ei mai sint nomazi, mai ales in ultimele
decenii multi beduini, in special tinerii, renuntind la un mod de
viata strict bazat pe vechile traditii in schimbul vietii moderne.
Cultura beduinilor a supravietuit, insa, fiind apreciata din ce in
ce mai mult ca o raritate. Sistemul tribal a ramas intact, la fel
si mindria si nevoia beduinilor de libertate, de a se impotrivi
constringerilor de orice fel. A ramas neschimbat si statutul
femeilor. Ca forta de munca femeia este indispensabila, are putere
de decizie cind e vorba de copii, dar in multe privinte este
discriminata: nu are voie sa divorteze, doar barbatul poate lua o
astfel de decizie; in cazul mortii partenerului barbatul se poate
recasatori, dar femeia trebuie sa ramina vaduva toata viata si, in
lipsa sotului, sa se dedice copiilor pina la adinci batrinete...
Femei sau barbati, beduinii sint cu totii povestitori captivanti.
Uneori povestesc in... romaneste. Cel putin unul dintre ei. La
manastirea Santa Caterina din sudul Peninsulei Sinai. Cu ani in
urma, cind am vizitat manastirea impreuna cu prieteni cu care vorbeam
in romaneste, am avut surpriza de a constata ca sintem intelesi de un beduin
intilnit in cale, care ne asculta cu interes si care, folosind si citeva cuvinte
romanesti, ne-a delectat cu o poveste poate inventata, dar transmisa ca adevarata
prin viu grai din generatie in generatie. Sa fi fost oare beduinul 'roman' un urmas
al sclavilor adusi in Sinai in secolul 6 din Valahia, Bosnia si Anatolia?
Cert este ca robii adusi de Imparatul bizantin Iustinian
pentru a construi manastirea Santa Caterina s-au amestecat ulterior cu
beduinii din triburile arabesti, convertindu-se cu totii, in secolul
7, la islamism.
Edelina Sterling-Stoian
Friday, June 23, 2006
Neveh Shalom- corespondenta de la Edelina
Oaza Pacii
La mijlocul distantei dintre Ierusalin si Tel-Aviv, cocotate pe coline
in plin peisaj de tihna pastorala, se zaresc acoperisurile unor casute
invadate de flori si plante agatatoare. Sint casele unui sat in care
traiesc impreuna, in liniste si pace, evrei si arabi.
Satul cu numele ebraic Neve Shalom si cel arabesc Wahat al-Salam, care
inseamna Oaza Pacii, nu este afiliat nici unui partid sau miscari
politice si este condus in mod democratic de un secretariat general
ales de localnici, cu totii posesori ai cetateniei israeliene.
Cu circa 30 de ani in urma, parintele dominican Bruno Hussar, evreu
nascut in Egipt si convertit la crestinism, a avut viziunea implinirii
unei profetii din Vechiul Testament: `Poporul Meu va trai intr-o oaza
de pace'.
De la manastirea Latrun, nu departe de Ierusalim, a luat in arenda pe
coasta unui deal, cu 25 de centi pe an, pe o perioada de un secol, o
suprafata de teren care avea sa devina satul Neve Shalom/Wahat
al-Salamn, parintele Bruno avind convingerea ca atit evreii, cit si
arabii isi au si trebuie sa-si pastreze propriile drepturi: cel al
evreilor de a trai in statul evreiesc creat in 1948 si dreptul
arabilor de a-si pastra paminturile ca cetateni ai statului Israel.
In 1978 a sosit prima familie a noului sat impreuna cu fonduri pentru
construirea infrastructurii necesara spre a putea fi atrase si alte
familii. In memoriile sale, printele Bruno scria ulterior: ` Ne-am
dorit un mic sat cu locuitori din diferite comunitati din Israel –
evrei, crestini, musulmani care sa traiasca in pace, fiecare dintre ei
pastrindu-si credinta si traditiile si respectindu-le pe ale celorlalti'.
Si au venit oameni din intregul Israel, unii si din strainatate,
pentru a trai alaturi de cei de care fusesera instrainati, dornici sa
inlature bariere ca teama, neincrederea, ignoranta, lipsa de
intelegere, ideile preconcepute si sa le inlocuiasca cu incredere,
respect, intelegere recoproca, prietenie.
Nu intotdeauna e, insa, usor, dupa cum a marturisit intr-un interviu
la televiziunea germana unul din sateni. Howard, crestin englez,
originar din Leeds, a emigrat in Statele Unite, s-a casatorit cu o
evreica impreuna cu care a venit apoi sa traiasca in Oaza Pacii. `E
greu pentru noi toti cind au loc acte de violenta, de o parte sau
alta. Ii cunoastem pe multi dintre cei raniti sau ucisi, israelieni
sau palestinieni. In asemenea momente in sat domneste confuzia si
neputinta', spune Howrd adaugind: `Un lucru este cert: Neve
Shalom/Wahat al-Salam nu incearca sa ofere o solutie la conflictul
israelo-palestinian, dar este dovada vie ca exista posibilitatea ca
grupuri de oameni pasnici, total diferiti sa traiasca impreuna, sa
treaca impreuna prin momente grele si sa le depaseasca reusind sa-si
pastreze propria identitate.'
Edelina
La mijlocul distantei dintre Ierusalin si Tel-Aviv, cocotate pe coline
in plin peisaj de tihna pastorala, se zaresc acoperisurile unor casute
invadate de flori si plante agatatoare. Sint casele unui sat in care
traiesc impreuna, in liniste si pace, evrei si arabi.
Satul cu numele ebraic Neve Shalom si cel arabesc Wahat al-Salam, care
inseamna Oaza Pacii, nu este afiliat nici unui partid sau miscari
politice si este condus in mod democratic de un secretariat general
ales de localnici, cu totii posesori ai cetateniei israeliene.
Cu circa 30 de ani in urma, parintele dominican Bruno Hussar, evreu
nascut in Egipt si convertit la crestinism, a avut viziunea implinirii
unei profetii din Vechiul Testament: `Poporul Meu va trai intr-o oaza
de pace'.
De la manastirea Latrun, nu departe de Ierusalim, a luat in arenda pe
coasta unui deal, cu 25 de centi pe an, pe o perioada de un secol, o
suprafata de teren care avea sa devina satul Neve Shalom/Wahat
al-Salamn, parintele Bruno avind convingerea ca atit evreii, cit si
arabii isi au si trebuie sa-si pastreze propriile drepturi: cel al
evreilor de a trai in statul evreiesc creat in 1948 si dreptul
arabilor de a-si pastra paminturile ca cetateni ai statului Israel.
In 1978 a sosit prima familie a noului sat impreuna cu fonduri pentru
construirea infrastructurii necesara spre a putea fi atrase si alte
familii. In memoriile sale, printele Bruno scria ulterior: ` Ne-am
dorit un mic sat cu locuitori din diferite comunitati din Israel –
evrei, crestini, musulmani care sa traiasca in pace, fiecare dintre ei
pastrindu-si credinta si traditiile si respectindu-le pe ale celorlalti'.
Si au venit oameni din intregul Israel, unii si din strainatate,
pentru a trai alaturi de cei de care fusesera instrainati, dornici sa
inlature bariere ca teama, neincrederea, ignoranta, lipsa de
intelegere, ideile preconcepute si sa le inlocuiasca cu incredere,
respect, intelegere recoproca, prietenie.
Nu intotdeauna e, insa, usor, dupa cum a marturisit intr-un interviu
la televiziunea germana unul din sateni. Howard, crestin englez,
originar din Leeds, a emigrat in Statele Unite, s-a casatorit cu o
evreica impreuna cu care a venit apoi sa traiasca in Oaza Pacii. `E
greu pentru noi toti cind au loc acte de violenta, de o parte sau
alta. Ii cunoastem pe multi dintre cei raniti sau ucisi, israelieni
sau palestinieni. In asemenea momente in sat domneste confuzia si
neputinta', spune Howrd adaugind: `Un lucru este cert: Neve
Shalom/Wahat al-Salam nu incearca sa ofere o solutie la conflictul
israelo-palestinian, dar este dovada vie ca exista posibilitatea ca
grupuri de oameni pasnici, total diferiti sa traiasca impreuna, sa
treaca impreuna prin momente grele si sa le depaseasca reusind sa-si
pastreze propria identitate.'
Edelina
Subscribe to:
Posts (Atom)