Sa te plimbi prin oras atent si cu camera in mana

Bucurestiul, pentru ochiul aceluia care a lipsit o vreme din oras,surprinde prin imagin inedite, unele dintre ele fermecatoare. Propun cititorilor nostri o serie de imagini, la care daca au chef si timp pot contribui si ei cu cate o descoperire. Voi deschide seria cu o vitrina inedita, vitrina unui magazin in care clientii intra si ies pe furis, si cu toate acestea sunt foarte bine vazuti. La propriu.

Orasul ucis cu benzina rece

Privind fotografiile din Bucurestiul de alta data nu ezit sa declar ca acela era un oras in care mi-ar fi placut sa traiesc. A fost numit de unii- "Micul Paris", cand vre-un functionar de la primarie da o dispozitie de asa zisa ameliorare a fatadelor sau strazilor, are probabil in gand vocatia pariziana a capitalei. Anii de comunism nu i-au facut bine, cel mai mare urbanist care l-a avut orasul a fost, asemeni lui Napoleon al 3-lea si prefectul Parisului din acea vreme Haussman, a fost bineinteles Nicolae Ceausescu. Dar chiar Ceausescu n-a reusit ceeace reusesc primarii Bucurestiului unul dupa altul. Nu reusesc pentru ca nu au pe agenda lor intr-adevar dragostea pentru oras ci, asemenea politicienilor oportunist, se gandesc doar la mandatul urmator. Traiesc in viitor, as zice.

Deunăzi citeam în ziare cum că anul acesta românii au cumpărat 160 000 de maşin nou-nouţe. O maşină “consumă” circa 25 mp. Din spaţiul public (şosele, străzi, parcări, etc.). În consecinţă, anul acesta spaţiul public asfaltat sau pietruit, cu gropi sau fără, a devenit mai mic cu 4 milioane de metri patraţi. Să presupunem că circa 20% din numărul de autoturisme achiziţionate aparţin cetăţenilor oraşului nostru, deci circa 32 000 de autovehicule noi.
Consecinţa – mai puţin 80 de hectare de asfalt în capitală. Nu numai spaţiu din bulevarde şi străzi, ci şi trotuare, zone pietonale, linii de tramvai şi aşa mai departe.

În urmă cu destul de mulţi ani încercam cu multă energie să schimb politica traficului într-o altă capitală, dat fiind că poziţia mea de urbanist cu proiecte însemnate îmi permitea să am o influenţă directă asupra municipalităţii. Doamna “Arhitect-Şef” al acelui oraş, agasată de insistenţele mele, mi-a spus cîteva vorbe care s-au adeverit a fi, din păcate, cît se poate de adevărate: „Oraşele sînt precum omul, trec prin crizele copilăriei, adolescenţei, maturităţii. Chiar dacă te naşti înţelept, nu scapi de ele, treci prin toate, una după alta”.
Cu alte cuvinte, nu ajută sfaturile celor trecuţi prin viaţă, faci toate neroziile, una după alta, atunci cînd le vine rîndul. Şi după cei ai devenit înţelept, e prea tîrziu, viaţa e rămasă în urmă.


Aşa şi cu Bucureştiul nostru. La începutul anilor 1990, cînd capitala intra
într-o nouă perioadă pe care aş numi-o nu „post-revoluţionară”, ci „consumeristă”, erau cunoscute necazurile care loviseră marile capitale ale lumii odată cu extinderea nelimitată a traficului bazat pe autoturisme particulare. Erau cunoscute belelele şi aplicate soluţiile. La congresele internaţionale la care participam îmi făcea plăcere să mă întîlnesc cu colegi veniţi din România, care învăţau împreună cu mine noul catehism al traficului în mediul urban. Speram că, odată întorşi în România, îl vor şi practica şi poate că acum, fiecare acolo unde se află, încearcă. Fără succes, din păcate.

Oraşul moare. Oraşul este ucis, cu benzină rece, de “maşina mică”. Arterele oraşului s-au blocat. Trotuarele au dispărut sub roţile autoturismelor parcate ziua şi noaptea în spaţiile care sînt proprietatea de drept a pietonilor. Pe stradă sau pe şosea – se trăieşte „la bară”.

Să mai facem un calcul. Să presupunem că, dintr-o populaţie de 2.500 000 de cetăţeni, circa 15% se deplasează prin oraş într-un autoturism particular şi că acest autoturism este blocat în trafic aproximativ o oră. 375 000 de ore pierdute, de înmulţit cu 2 EU pe oră = 750 000 EU pierduţi pe zi, 18 750 000 EU pe lună, 222 000 000 EU pe an. Nu i-am luat în calcul pe cei blocaţi în trafic, care se află în tramvaie şi autobuze. (Nu îmi este cunoscută suma investită în soluţionarea problemei traficului în Bucureşti, anul acesta).


În pieţele de prestigiu ale marilor capitale europene tronează pe soclurile statuilor sfinţi, regi, generali, amirali, mari oameni politici. La Bucureşti, însă, în Piaţa Palatului privim plini de uimire, pe piedestale din cherestea şi fier, ultimele modele de maşini 4x4, scule măreţe.

Este, oare, ceva de făcut?
Este, oare, posibil să se găsească mijloacele, dar mai ales voinţa de a salva oraţul de la catastrofa care pare inevitabilă? Nu de la o catastrofă care „va fi”, ci care este, acum şi aici, în Bucureşti. Există, oare, o soluţie?
Cum ziceam, oamenii de meserie, fie ei ingineri de trafic, urbanişti sau arhitecţi, o cunosc. O cunosc oare şi edilii oraşului?


Atunci cînd te învîrteşti disperat să găseşti un loc de parcat, înjuri în gînd primarul că nu construieşte parcări destule şi la îndemînă. Atunci cînd te deplasezi cu 2 km. pe oră, îl înjuri tot pe bietul primar că nu croieşte bulevarde şi străzi mai multe şi mai largi... Soluţia nu se află, însă, nici în parcări, nici în străzi mai largi. Singura soluţie posibilă este o revoluţie în conceptul traficului în mediul urban. Trafic care, într-un oraş modern şi civilizat, se poate baza mai ales pe transportul în comun: tramvaie, autobuze, troleibuze, metrou, taxi-uri.


Ce as face eu, dacă peste noapte aş deveni primarul Bucureştiului?
În primul rînd, după obiceiul locului, la o schimbare de regim aş da jos de pe soclu statuile vechii puteri, adică maşinile 4x4, şi i-aş pune în locul lor pe cei care au preluat puterea, adică un vagon de tramvai! I-aş aduna în cabinetul meu pe toţi funcţionarii relevanţi ai primăriei, pe arhitectul oraşului, directorul
RATB-ului, şeful poliţiei, şeful jandarmeriei şi directorul Administraţiei Străzilor. Şi i-aş pune la treabă:


- să calculeze numărul de tramvaie şi de autobuze cu care trebuie suplimentat parcul de vehicule al RATB-ului, în aşa fel încît un cetăţean să nu aştepte mai mult de patru minute în staţie pînă la sosirea tramvaiului sau autobuzului dorit.
- să restructureze reţeaua transportului în comun asigurînd atît amplasamentul necesar punctelor de legătură între diferitele mijloace de transport, cît şi amplasamentul staţiilor, în aşa fel încît să nu existe o distanţă mai mare de maximum 250 de metri între orice locuinţă şi o staţie de transport în comun.
- să stabilească şi să pună în aplicare regimul prioritar şi preferenţial al transportului în comun, în aşa fel încît tramvaiele şi autobuzele să posede trasee pe care accesul vehiculelor particulare să fie nu interzis, ci inaccesibil.
- să lanseze o campanie agresivă de imagine a transportului în comun, în aşa fel încît folosirea vagoanelor de tramvai, de metrou sau a autobuzelor curate, civilizate, frumoase, să fie nu un chin, nu o ruşine, ci un mijloc civilizat, comod şi rapid de transport.


Şi, după ce aş îmbunătăţi în mod eficace reţeaua de transport în comun, aş lansa o campanie de restricţionare a accesului traficului particular în centrul aglomerat al oraşului: amenzi care să usture pentru maşinile parcate ilegal, fie pe trotuare şi în zone pietonale, fie pe artere de circulaţie. Aş descuraja cetăţenii să-şi folosească maşinile pentru a ajunge la locurile de muncă, maşini care rămîn în parcări care nu există, timp de cel puţin opt ore...

Celor care îmi vor spune că locuri multe de parcat sînt soluţia potrivită, le voi răspunde că locuri multe de parcat duc la sufocarea arterelor de ciculaţie spre parcări; celor care mă vor sfătui să croiesc artere mai largi, le voi spune că artere largi nu se pot tăia în oraş şi chiar dacă s-ar putea, este ştiut că drumuri noi atrag imediat un trafic şi mai mare.

Şi, în fine, atunci cînd vistiernicul primăriei sau al ministerului transportului mi-ar spune că nu sînt bani pentru investiţiile necesare măririi parcului de vagoane şi autobuze, înfiinţării unor trasee noi, igienizării transportului în comun sau bani pentru campania de imagine - pe scurt, domnule primar, nu sînt fonduri! - le-aş arăta diverse calcule, le-aş arăta cum într-un singur an se pierd cel puţin 250 000 000 EU pe traseele sufocate ale oraşului. Ce se poate face, oare, cu 250 000 000 EU investiţi în transportul public orăşenesc? După vistiernic ar veni la mine consilierul politic, să mă anunţe că peste un an, doi, trei vin alegerile şi că, dacă fac necazuri proprietarilor de maşini, şansele mele de a fi reales sînt mici. L-aş întreba cît la sută din populaţie se deplasează cu maşina mică, cîţi la sută dintre alegători mei sînt oameni modeşti, pensionari, studenţi... Şi ar afla consilerul că potenţialii mei prieteni sînt 70% din populaţie.

Am convingerea că situaţia disperată la care a ajuns oraşul îi va împinge pe edili să găsească bugetul necesar, dar mai ales voinţa de a declanşa o adevărată revoluţie în politica de trafic şi urbanism a Bucureştiului. Pur şi simplu nu au încotro.

L.G

Good cofee at Creme Cafe in Bucharest

  

Album Leona Dare Curaj

Muierea care a privit prima data Cismigiul de sus...

Odata, nu de mult, centrul Bucurestiul inca mirosea la inceputul verii a tei si salcam. Seara , fumul gratarelor pe care sfaraiau mititeii si fleicile plutea la joasa inaltime si chema targovetii sa-si termine ziua pe terasele sau gradinile restaurantelor. Astazi aromele au disparut alungate de concertul disonant al tevilor de esapament. Cu exceptia unui singur loc. O insula. O oaza. Gradina Cismigiu.

Biografia acestei batrane Doamne, alaturi de care m-am nascut ,care m-a botezat si alaturi de care traiesc pana in ziua de astazi, este cunoscuta de putini curiosi. Majoritatea leaga superficial numele de botez cu cismeaua turceasca .
In urma cu mai putin de doua sute de ani apele raului si izvoare subterane imbelsugate inca mai inundau zona formand o balta, zisa “balta lui Dura negutatorul”. Cu papura , peste ,tantari , rate salbatice care soseau primavara si bineinteles nenumarate orchestre de broaste.

Linistea pastorala a baltii a fost tulburata pentru intaia data de un domnitor caruia ii placea apa curata mai mult decat vinul. Alexandru Ipsilanti, in anul de gratie 1779 a chemat un om priceput , l-a uns cu titlul de Marele Cismigiu, adica mai mare peste cismele si i-a poruncit sa-i aduca apa buna din cismelele pe care acesta urma sa le instaleze pe malul baltii. A construit doua, prima din ele langa intrarea din Stirbei Voda, unde curge si astazi un izvor, izvorul Eminescu. Si dupa obiceiul locului, Marele Cismigiu pe nume Dumitru suiulgi-basa, mesterul “insalator” si-a tras si o casa. Si tot in acei ani, acolo unde este astazi Cercul Militar, se afla Manastirea Sarindar. La ploi imbelsugate, asa cum am avut parte vara trecuta, apele baltii lui Dura se ridicau pana in poarta manastirii.
Cand pe la 1830 generalul Kiseleff a ajuns in Targul Bucurestiului, tantarii l-au mancat atat de zdravan, incat dupa mai multe nopti in care s-a scarpinat pana la sange , l-a chemat pe baronul Borroczyn si cu ochii rosii de nedormit, i-a ordonat sa ia toate masurile pentru secarea baltii lui Dura si transformarea ei intr-o gradina publica.
Lui Ipsilante i-a fost sete, Dumitru suiulgi-basa a venit cu numele, Pavel Kiseleff a dat ucazul si aveau sa treaca mai bine de douazeci de ani pana cand domnitorul Gheorghe Bibescu avea sa-l aduca in Bucuresti pe peisagistul vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer care a croit gradina cam asa cum o cunoastem astazi. In 1854 s-au deschis portile Cismigiului. Batrana doamna are deci 152 de ani. Si poate ca, noi cei ne bucuram de ospitalitatea Doamnei Cismigiu, ar trebui sa depunem o floare pe mormantul lui C.F.W.Meyer, mort la 38 de ani, care se odihneste nu departe , la biserica Mavrogheni.


Veacul inainta si odata cu el orasul. Dintr-un targ la rascruce de drumuri, cetate de scaun alcatuita dintr-un mosaic de mahalale , se inchega o capitala europeana. Bucuresenii incepeau sa aiba pretentii si gusturi europene. Astfel, in anul 1889 si-a facut aparitia in Bucuresti Leona Dare. Numita si “Regina Antilelor” sau “Cometa din 1873”. Prima femeie care a vazut Cismigiul (si Bucurestiul) de sus.
Cine a fost Leona Dare ? Despre batrana doamna Cismigiu vom mai vorbi. Povestea doamnei Leona Dare o vom spune astazi.

Cismigiul ,cu trecerea anilor, devenise un loc de mare atractie. Sarantoci si bogati, mahalagii si oase de printzi, servitoare si soldati, doamne din inalta societate si crai de curte veche , ieseau la plimbare , trecand unii pe langa ceilalti in gradina fermecata. In acel inceput de vara al anului 1889 multimea de gura casca s-s strans sa priveasca minunea franceza, femeia zburatoare, femeia cu “maxilarul de otzel”, care avea sa se ridice de-asupra Cismigiului intr-un balon, si sa-I minuneze cu exercitii la trapez.

Leona Dare nu era frantuzoaica cum a ramas ea in memoria scrisa a Bucurestiului. Nascuta in 1858 in America, din tata “soldat” si o mama despre care nu se stie nimic, La 11 ani, Susan A. Stuart apare sub numele de Zoe, in trupa De Lave . Lilla si perechea ei, Zoe, cu exercitii de acrobatie aeriana. Doi ani mai tarziu isi fac debutul la Circul C.J.Warner cu care ajung la New York in 1872..
Cand Leona Dare soseste la Bucuresi, era in culmea gloriei. Daduse spectacole de acrobatie de trapez suspendat la mare inaltime de balon in toate marile capitale ale Europei. Londra, Moscova, Berlin, in fine Paris unde apare seara dupa seara la Folies Bergeres. “Femeia cu maxilarul de otel” era o mare frumusete pe care Chagal o picteaza. Citand unul dintre ziarele vremii : una dintre cele mai voluptoase femei ale carei farmece ascunse a-au descoperit privirilor muritorilor de rand”. Un alt ziar scrie : “ sa te uiti la ea ca la o femeie, ar insemna sa te uiti la ea intr-un mod stupid, caci aceasta femeie este o aparitie care aluneca pe o raza de lumina divina lasandu-ne in extaza contemplarii frumusetii.” Un alt reporter scrie : Leona Dare este mai mult decat o femeie, este un ideal”.
In orasul Spokane din zona Washington-ului se gaseste un Muzeul de Arta si Cultura. Intre colectiile lui, dedicate mai cu seama artei indienilor americani sunt pastrate atat costumul in care isi facea aparitia Leona cat instrumentele inventate pentru exercitiile la trapez performate la zeci de metrii inaltime. Numele ei de scena devenit renume se pute traduce: Leona Curaj.
Ziarista Marty Demarest din Spokane povesteste : “ Sub maxilarul inclestat al Leonei atarna o femeie de 1metru si 65 , stransa intr-un corset albastru care scotea in evidenta sanii ei generosi. Picioarele ei vanjoase tineau atat greutatea ei cat si greutatea unui partener. Ceafa ei devenea o tulpina de matase albastra de culoarea cerului, din care se desfaceau glezne, brate si coapse asemenea petalelor unei flori suspendate”.

Leona Curaj, ajunsa in Rusia a nascocit impreuna cu barbatul ei, trapezist si el, spectacolul balonului de care se atarna si evolua la trapez.
Pe acest trapez, alunca un carlig din metal stralucitor iar la celalalt capat al carligului se afla un fel de para din ceramica pe care Leona o strangea in maxilarul ei de otel. Dl.Chris Fox din Statele Unite pe care l-am contactat si care a avut amabilitatea sa-mi trimita informatii inedite despre faimoasa lui stra-stra-bunica mi-a povestit ca daca pentru a manca o bucata de carne ai nevoie de o forta de 50 Kg pe centimetru patrat, Leona avea capacitatea de a dezvolta o forta in maxilare de zece ori mai mare. Imi povesteste Chris : “nu cred ca ar fi fost o placre daca stra-stra-bunica mea te-ar fi muscat. A castigat bani multi, a avut o viata exceptionala inconjurandu-se de mister desi Parisul a vazut-o goala.Capete incoronate i-au cautat compania si au admirat-o pentru bravura ei exceptionala. Dupa unul din zborurile ei, imparatul Wilhem I, acela care se luptase cu Napoleon , fondatorul primului Reich, o invita in palatul lui si ii declara: “esti o femeie brava, si Eu admir curajul”.
Istoria scrisa nu ne vorbeste despre ultimul ei barbat, (a femeie de gabaritul Leonei a schimbat cativa… ) Dl. Chris Fox il pomeneste pe ultimul dintre ei, un misterios austriac pe numele Ernest Grunebaum si ma intreaba :”cat de departe sunteti de Viena?” Isi doreste, daca as avea timp si interes sa ma reped pana acolo si sa mai fac niscaiva investigatii. Marturisesc ca sunt tentat, Leona Dare sau Leona Curaj ar merita o asemenea cercetare. A murit la 23 Mai in 1922 la Spokane.

Leona Dare a fost prima femeie care a vazut Bucurestiul de sus, inaltandu-se deasupra multimii de gura-casca si peste gradina Cismigiu. Ma uit pe fereastra si vad platanul din fata casei mele, platan urias in varsta de peste, acuma stiu, 150 de ani. O zaresc pe Leona, valsand in aer deasupra . Era si el mai tanar, in acel sfarsit de primavera,1889…
Lucian D. Cismigiu

A few words from Jerusalem

This is me. Lucian Damboviteanu-Cismigiu
Yes, I do smoke.
Sorry, it is a fact.
I am an architect and town planner. Working in Jerusalem and Bucharest. Living in two completely different worlds. Kind of "controlled schizophrenia". It is challenging but very difficult.
I have two homes, two offices, one lady.