Ierusalim, mijloc de decembrie, 2019
Mi-am ales doi prieteni, incerc sa-i aduc langa mine. Unul este turc, Orhan Pamuk si celalalt japonez , Haruki Murakami.
Primul a primit deja premiul Nobel pentru literature, al doilea il asteapta impreuna cu noi, cetitorii lui, an dupa an. Cred ca Haruki de fapt si-a pierdut de mult interesul pentru o distinctie onorabila si generos rasplatita dar care a pierdut in ultimii ani lustrul si gloria cu care ne obisnuise.
Atunci cand este anuntat castigatorul ma uit mai degraba la cine NU l-a primit, caci comisia isi doreste probabil mai cu seama un ilustru necunoscut, o gaselnita .
Si de ce vreau sa-i aduc langa mine pe Orhan si pe Haruki ? Sa-i aduc sfatuitori in ale scrisului.
De cetit am cetit. Nu destul , e adevarat caci daca as fereca poarta pe dinauntru atunci avea de lucru pentru doua vieti numai cu scrierile acumulate intre peretii casei.
De "acrosat"/conceput/desenat/ si implementat proiecte de arhitectura, destul pana acum, desi pohta ramane mare. Ma intreb ce o fi, rutina sau narav?
In fine, la scris. Aici sunt mare dator.
Si acum il chem pe Haruki Murakami care isi face "Autoportretul scriitorului de cursa lunga" si pe Orhan Pamuk care vrea sa-mi vorbeasca despre "Romancierul naiv si sentimental" sa-mi spuna doua, trei vorbe de duh, sa ma lamureasca si sa ma atraga descoperindu-mi nebanuitele taine ale mestesugului. Stau langa mine doi meseriasi.
Stau nehotarat la incrucisarea intre doua drumuri. Memorialistica, ar fi o cale. Mai mult decat o cale, o datorie. Sau vastul autoportret facut prin intermediul multiplelor caractere fictive care s-ar intalni in paginile mele. S-ar saluta sau si-ar intoarce spatele. A doua cale, mult mai intortochiata.
Sa pornim deci la drum. Cu speranta ca pofta va veni asa cum ii este obiceiul: mancand.
