O plimbare pe strada Mateiu Caragiale

Prietenul Ion Vianu are amabilitatea sa-mi permita sa public pe blog aceasta plimbare printr-un Bucuresti care ne cere sa-i reconstruim istoria distrusa de anii domniei lui Nicolae Ceausescu. (publicata in urma cu o luna in Revista "22"). Plimbare care poate va fi deschiderea unei calatorii mai substantiale prin orasul celor trei crai, oras in care spiritul lui Pirgu se pare ca a triumfat, fara drept de apel. Ion Vianu, Matei Calinescu, si alaturi de cei doi, subsemnatul, dorim sa facem totusi apel.

Lucian D. Cismigiu





O plimbare pe Strada Matei Caragiale.


A trecut câtăva vreme după ce am aflat că există, undeva în Bucureşti, o stradă Matei Caragiale, pentru a mă hotărî să fac o plimbare în acel colţ îndepărtat al oraşului nostru.
Pornesc la drum, cu domnul Marius, într-o dimineaţă de primăvară născândă. Parcurg, în toată lungimea ei, Calea 13 Septembrie, pornind de la lungul, tristul maidan de bălării care este parcul Palatului Parlamentului. Plimbarea mea a început "pe cheul drept al Dâmboviţei ceva mai sus de Mihai Vodă", nu departe de casa "Adevăraţilor Arnoteni". Azi nici solul pe care se găsea casa nu mai există, dealul Spirii a fost ras, nivelat. Înaintez, ceva mai departe îmi imaginez cum va arăta într-un apropiat viitor Catedrala Mântuirii Neamului, alături de cei doi mastodonţi mai mici, Ministerul Apărării şi Hotelul Marriott. Suntem în plină postmodernitate, zic unii. (Adevărat, s-a "deconstruit" masiv, în Puişor). Traversez şoseaua Panduri, strada Sebastian (da, în amintirea lui Mihai Sebastian!); las în dreapta cimitirul Ghencea, însufleţit, dacă pot spune, în acea dimineaţă de sâmbătă, de mulţimi venite la parastase. Mă încearcă o uşoară ispită necrofilă, aceea de-a vizita mormântul unui cuplu vestit. (Nu puţin a făcut el pentru ca oraşul să-şi capete forma actuală). Trecem prin faţa stadionului unui club sportiv nu mai puţin celebru, închis acum, fiindcă gazonul s-a prefăcut într-o baltă de noroi.
Înaintăm spre Domneşti. Pe dreapta, blocurile continuă, vaste ansambluri socialiste la baza cărora s-a însămânţat libera întreprindere: magazine de calculatoare, case de amanet, servicii funerare . Pe stânga, zăresc un vag peisaj industrial, câtva hale părăsite, maidane, ierburi cât omul (ca la Parlament). Pe plan, reperez "drumul Cooperativei", la stânga.
Denumirea străzilor din cartier e demnă de un inventar suprarealist: Borsec se învecinează cu Amza Pellea, Alexandru Bocăneţ cu Ursa Mică, Lavei cu Asachi, Mistreţului cu Condorului... Înaintăm, la pas. Cu o atenţie de arheologi, observăm urmele unei vechi pietruiri. Modernizarea a trecut pe aici cândva.
Domnul Marius negociază hârtoapele.
Înainte să se înfunde drumul – la limita geografică a oraşului – ajungem: pe "strada Matei Caragiale, fostă Constituţiei" . Oprim, fotografiez, aproape pios, privit cu suspiciune de trei bătrâni ce gustă soarele aşezaţi în stradă. Pe dreapta, pe stânga, nu numai cocioabe dar şi câteva case noi, cu etaj, cu ornamentaţii de stuc ("viaţa s-a îmbunătăţit", spunea odată cineva).Tineri, siluete simpatice în blugi, pleacă în oraş. Îmi închipui că sunt plini de speranţe, iubesc, fac planuri, ar vrea să-şi facă viaţa aiurea, poate chiar departe de aici. E multă lumină, azi. Ajungem la capătul străzii, de fapt a fundăturii. La urmă, zărim şi o gospodărie mizerabilă, neîmprejmuită, făcută din tablă şi carton (şovăim dacă e casă sau cort), aruncată de vânt, în câmp. Locuită de oameni ai unui neam mult îndrăgit de Pantazi.
Un om cu aerul bănuitor mă întreabă de ce fotografiez? – Sunt de la ziar. Asta-l linişteşte, deşi n-ar trebui.
Strada Arefu n-are canalizare. A plouat, maşina noastră, devenită amfibie, trece prin bălţi de o adâncime nedefinită.
Pe un zid cenuşiu, o inscripţie cu spray albastru: ISUS VINE.
Prin Dantelei, revin în Ghencea. Plimbarea s-a terminat. Din nou blocuri, oraşul...

O batjocură? Răzbunarea târzie împotriva snobului impenitent? – Nu sunt sigur. Nu pura întâmplare, ci un destin ar putea să fie la originea bizarei atribuiri. Da, Matei a locuit mult timp în locuri dosnice. Scrisorile către N.A. Boicescu poartă adrese de mahala: Crângaşi-Grant, unde tânărul snob, arivistul fără mijloace, făcea foame, "jecmănit" de moştenire de propriul lui tată; Atelierului 10, lângă gară. Ajunge în Popa Rusu într-un moment fast. Mai târziu, există acea relatare a lui Al. Bilciurescu despre locuinţa din Strada Francmasonă, unde proprietarul îi confiscă cheia fiindcă n-a plătit chiria. ("Boema, odioasa, imunda Boemă ucide şi adesea nu numai la figurat") ... în tot acest timp, face planuri, vrea să ajungă prefect, ministru plenipotenţiar ... visează decoraţii, cu atâta intensitate încât le şi primeşte ... dar, mai ales, caută o soţie vârstnică şi bogată... cu "paraferne", desigur. Şi o găseşte. Matei reuşeşte să aibă ce căutase atâta vreme, onorabilitatea, sub forma condiţiei moşiereşti. Acum are o adresă, demnă de el, în Bucureşti: Robert de Flers 9bis.
În niciun loc al mărturisirilor lui, între atâtea orgolii rănite, preschimbate în vanităţi, între atâtea proiecte nebuneşti, odioase pe alocuri, până la acela de-a jefui, (de-a ucide?) pe estetul-escroc, "fanfaron al viciului contra-naturii", Bogdan Piteşti, nu transpare, cred, decât odată ( în "Jurnal" la data de 3 noembrie 1928), singurul orgoliu care l-ar fi putut mântui – îl şi mântuieşte – în ochii noştri: talentul.
Am început să citesc "Craii" acum cincizeci şi cinci de ani. Bucureştii lor nu mai existau, de mult. Rămâneau, totuşi, repere. Mai puteam ghici locurile pe unde, printre ulucile din spate ale casei Arnotenilor, "undeva mai sus de Mihai-Vodă", se insinua naratorul, ignorând intrarea din stradă. Eram şi atunci conştient că mă confruntam cu o lume dispărută, din care rămăseseră abia câteva urme. Era cu ani buni după anii compunerii Crailor. Atunci când scrie, Mateiu vorbeşte despre un trecut înmormântat, un univers scufundat. Pantazi, Paşadia, aparţin unei lumi revolute: între momentul când se desfăşoară intriga şi cel în care e povestită, a avut loc "fin de l' Ancien Régime (în 1916, mai precis, aşa cum aminteşte în finalul Efemeridelor). Ameţitoare coborâre în trecut: aventurile crailor au sensul unei reveniri, unui nostos odiseean, de vreme ce adevăratul început al povestirii urcă la epoca trecerii prin oraş a trupelor ruseşti, în 1877, a unei Pena Corcoduşa trezind pasiunea "frumosului Serghe".
Plimbarea mea pe strada Matei Caragiale, dar mai întâi marşul de apropiere pe locurile unde nu se mai găseşte nimic din Bucureştii aceia, nici măcar pământul pe care a stat odată decorul, mi-a apărut ca o continuare a acelei mise- en- abîme care e Cartea Crailor: un trecut înfăşurat în alte trecuturi... O înşirare de regrete, de căutări. Azi, cititor peregrin, contribui la perpetuarea oglindirii în timp. Nu mai există Bucureştii copilăriei mele, nici cei de după primul război mondial; cu atât mai puţin oraşul patriarhal de mai 'nainte; târgul doamnelor de odinioară, al Penei, al Sultanei. Azi există Casa Poporului, creaţie "postmodernă"... Plimbarea mea în periferie, la dimensiuni pe care Mateiu n-o putea imagina (el, pentru care oraşul se întindea cel mult "din Duşumea în Vitan, din Geagoga în Obor"), adânceşte şi mai mult perspectiva ameţitoare a succedării evurilor.
Revăd înaintarea mea: buruienile din Curtea Parlamentului, mastodonţii din jur, toate clădite, nu pe ruine... pe un sol nou!... mormântul Ceauşeştilor... undeva, la marginea marginilor oraşului meu, o mahala a mahalalelor lui Mateiu; în marginea ei, o stradă, un nume: "Matei Caragiale, scriitor". Un trecut de multe ori ucis, îngropat. În siluetele adolescenţilor care se grăbesc spre bulevarde, cu speranţa de-a părăsi pe veci aceste locuri triste, întrevăd reînvierea dorinţei. De-a trăi.
Nu încetăm să murim.
Ion Vianu
P.S Am consultat ediţia "Mateiu I. Caragiale, Opere", alcătuită de Barbu Cioculescu